Când ar trebui să ne urmăm inima, și când creierul? - Toma Grozăvescu

Probabil o dezbatere veche de când a apărut primul neuron, cred că fiecare dintre noi s-a aflat la un moment dat la această răscruce, a simțit că este tras în ambele părți:

Pe de o parte, ni se spune să ne urmăm inima, să ne ascultăm instinctul. Însă, experiența ne-a arătat că nu totdeauna are dreptate, uneori, punându-ne sau ținându-ne, în situații grele.

De cealaltă parte, o viața prea mult gândită și planificată își pierde din farmec.

Și atunci, ce să facem?

Cred eu, ca de obicei, răspunsul stă undeva la mijloc.

Am ajuns să îmi dezvolt o teorie personală care mă ajută să decid în astfel de situații.

Dar, înainte de a intra în detalii, aș vrea să clarificăm puțin despre ce discutăm.

Când vorbesc despre a lua decizii „cu inima”, vorbesc despre a face ceea ce simțim, a ne urma instinctul. Să luăm decizii fără a analiza prea mult lucrurile, să ne lăsăm ghidați de o busolă invizibilă.

Iar a lua decizii „cu creierul” înseamnă să le gândim „rațional” și să le analizăm mai mult, să aducem argumente pro și contra, să facem scenarii și să analizăm situațiile din trecut.

Cum luăm de fapt decizii

Distincția inimă-creier este de dragul actului artistic bineînțeles. Pentru că, să ne fie clar, toate deciziile le luăm la nivelul creierului.

Chiar dacă deciziile luate cu inima, sau pe bază de instinct, „se simt” câteodată în alte părți ale corpului, cum ar fi stomacul, de unde și „gut feeling” sau „nu știu, am simțit-o în stomac”, tot la nivelul creierului se ia decizia, doar că într-o parte diferită a acestuia față de deciziile „raționale”.

De ce se întâmplă asta?

Din punct de vedere evolutiv, creierul este constituit din trei părți principale:

1. Cerebelul

Numit și creierul reptilian, este cea mai veche parte a acestui organ. Rolul său este de a regla funcțiile subconștiente ale organismului nostru, cum ar fi respirația, funcționarea organelor etc.

Tot aici se generează reacția involuntară de „luptă sau fugi” când vedem ceva care pare să ne amenințe. Această parte a creierului nu o putem controla.

2. Creierul limbic.

Cea mai voluminoasă parte a creierului nostru, este responsabilă de emoții, de ceea ce simțim. Aici se iau deciziile „instinctive”, cele luate „cu inima”.

Această parte a creierului nu are nici un rol în comunicare, nu poate lua legătura cu celelalte părți ale corpului care au un rol în vorbire.

De aceea, uneori, când cineva ne întreabă de ce am făcut un anumit lucru spunem „Nu știu, așa am simțit”. Tot partea aceasta a creierului se ocupă de reglarea sistemului digestiv, de aceea „simțim” lucrurile în stomac (cum ar fi fluturi sau alte cele 🙂 )

3. Neocortexul

În fine, neocortexul este cea mai nouă parte a creierului nostru, creierul nostru de „homo sapiens”.

Acesta este responsabil de deciziile raționale și analitice. Acesta reprezintă partea „conștientă” a creierului, ne permite să analizăm cantități mari de date și informații.

Așa că, să ne fie clar, toate deciziile le luăm cu creierul, doar că în diferite părți ale acestuia și, vom vedea, fiecare are avantajele și dezavantajele sale.

Cand ar trebuie sa ne urmam instinctul si cand nu

Cel bun, cel rău și cel urât

Cum spuneam și la început, fiecare mod de a lua decizii are neajunsurile sale.

Dacă luăm prea mult decizii la nivel rațional, cel mai probabil vom ajunge să fim paralizați sau vom supra-gândi lucrurile.

Un dezavantaj al neocortexului este faptul că puterea sa de procesare este mult mai mică decât cea a creierului limbic. De aceea, în mod conștient, putem face un singur lucru pe rând (bărbații înțeleg mai bine).

Mai este și problema că rar un lucru este alb sau negru, un argument mult mai puternic decât celelalte și astfel putem intra în acea analiză exagerată, în overthinking.

Mai ales că în acest articol vorbim de acele decizii grele de luat, cu muuulte argumente pro și contra.

Apropo, am un mic joc pentru tine. Mai jos am o întrebare la care aș vrea să-mi răspunzi. De fapt, sunt mai curios de primul răspuns care îți vine? Gata?

Un mic exercițiu

Uite o întrebare simplă de aritmetică:

O bâtă și o minge costă împreună un dolar și zece cenți. Bâta costă cu un dolar mai mult decât mingea. Cât costă mingea?

Vezi aici dacă ai nimerit

Marea majoritate a oamenilor (inclusiv eu) răspund rapid și încrezător, insistând că mingea costă 10 cenți. Răspuns care este evident și greșit. (Răspunsul corect este cinci cenți pentur minge și un dolar și cinci cenți pentru bâtă).

Și asta este și principala problemă a creierului limbic, a luării deciziilor pe bază de instinct. Acestea pot fi biasate, pot fi greșite.

Fiind luate atât de rapid, intervin erori cognitive, în special din cauza experiențelor noastre din trecut. Crede-mă, au fost descoperite tot felul de erori pe care le face creierul nostru, ne-ar fi rușine dacă am ști că ne influențează viața de zi cu zi.

În plus, creierul nostru este un organ vechi de milioane de ani, scopul său principal este de a ne ține în viață, de a ne ajuta să supraviețuim.

Dar, în ziua de astăzi, când nu mai sunt lei, tigri sau alte riscuri la tot pasul care să ne amenințe, anumite funcții și înclinații ale acestuia nu sunt neapărat constructive.

De aceea suntem atât de buni la a găsi erori și probleme, la a găsi motive pentru care lucrurile nu vor merge bine. E doar creierul nostru la muncă, încearcă să ne protejeze, să nu încercăm ceva nou care ar putea duce la moartea noastră.

De exemplu, unul din obiectivele principale ale creierului este de a conserva energia. În trecut, asta era bine, trebuia să fii odihnit în caz că apărea un pericol, sau trebuia să conservi resursele în caz că nu găseai hrană.

Primul instinct al creierului nostru, când vine vorba de a face ceva, este… să nu facem nimic. Dacă te întrebai de ce îți este atât de greu să mergi la sală, să te apuci de ceva nou, acum știi răspunsul.

Doar că, dincolo de a ne fi lene să mergem la sală, faptul că nu includem partea rațională în decizii se vede și în situații mult mai grave, cum ar fi cazul persoanelor care stau în relații nocive deși toate argumentele spun că nu au ce căuta acolo. Când amânăm să avem grijă de sănătatea noastră sau nu luăm decizii deși este clară direcția în care ar trebui să mergem.

Și atunci, când ar trebui să luăm decizii cu inima și când cu creierul?

Ideea este că „by default” în mare parte a timpului, 90-95% din cazuri să spunem, luăm deciziile pe bază de instinct.

Cum spuneam și mai sus, aceste decizii sunt luate la nivelul creierului limbic, partea creierului care are o putere de procesare mult mai mare. Ne-ar fi imposibil să fim mereu în modul „rațional”.

Momentul critic când acest mod de a lua decizii eșuează însă, este atunci când avem de-a face cu ceva nou.

Așa cum arătam și mai sus, dacă te bazezi doar pe experiențele trecute pentru a lua o decizie, acestea s-ar putea să te ducă, sau să te mențină, într-un loc nu foarte plăcut.

Ce folosesc în astfel de situații este o combinație între raționamentul după primul principiu și tehnica skydiving.

Când am de a face cu o situație nouă, încerc prima dată să mă gândesc despre ce e vorba de fapt, ce e important acolo, care sunt lucrurile care contează. Apoi, intru în detalii, mă gândesc la experiențe anterioare similare, mă gândesc ce și cum aș putea face în acest caz.

După ce am luat decizia și o aplic, analizez rezultatele și dacă a fost o decizie bună, pe viitor trec astfel de decizii pe modul automat, instinctiv.

Știu că sună foarte teoretic și nu putem organiza atât de bine lucrurile în capul nostru, dar cu puțină muncă se poate.

În plus, un alt aspect foarte, foarte, foarte important e auto-cunoașterea. Trebuie să-ți poți recunoaște sentimentele și emoțiile. Trebuie să te întrebi, „nu fac acest lucru pentru că într-adevăr sunt mai multe motive să nu, sau e doar frica la mijloc?”.

De cele mai multe ori, răspunsul va fi „ îmi e frică”.

Este o întrebare la care meditez de foarte mult timp. De câțiva ani mă joc și încerc diferite teorii, analizez rezultatele deciziilor pe care le-am luat. AStfel am ajuns la cele două soluții de mai sus.

De fapt, dacă stau să mă gândesc, nu-mi amintesc ultima decizie pe care să o regret. Nu neapărat că am luat doar decizii bune, dimpotrivă. Dar măcar eram conștient de motivele din spatele acelei decizii.

Când te mai afli în fața unei decizii grele, când inima te trage într-o parte și creierul în cealaltă, întreabă-te „fac/nu fac acest lucru din frică, e doar creierul meu la mijloc și vrea să conserve energie” sau instinctul are dreptate totuși?

Ai grijă, de multe ori, o decizie la nivel emoțional ajunge să fie argumentată și rațional. Nu crede tot ce gândești!

P.S. Sunt curios, care e ultima situație când ai fost în dilema creier-inimă? Mi-ar plăcea să continuăm discuția, în comentarii sau în privat.