Suntem antrenați să vedem doar răul? - Toma Grozăvescu

Cred că dacă petreci destul timp pe Facebook poți foarte ușor să o iei razna. Sau să intri într-o depresie.

Internetul face ca informația să circule mult mai repede, o face mai accesibilă, încât pare că lumea va face implozie în curând, la cât de multe lucruri se întâmplă.

Și totuși, nu cred că se întâmplă mai multe lucruri decât acum 5-10 ani.

Dar social media are un efect de accentuare, de exacerbare dacă vrei un cuvânt mai complicat, a tot ce se întâmplă.

Pentru cei care au ales asta, Facebook a devenit un fel de „știrile de la ora 5” dar mai cool, mai acceptabil social.

Spun asta pentru că, indiferent de ce se întâmplă, apare o „explozie” de reacții pe Facebook, 99% negative.

Singurul motiv pentru care luăm o pauză de la distribuirea pozelor și video-urilor cu pisici, bebeluși, animale drăguțe etc. e pentru a ne plânge.

Și nu mă refer la lucruri mari, cum ar fi ultima prostie făcută de guvern sau ce mai debitează legislatorii, deși și în cazul acesta e mult prea multă vorbărie și prea puțină acțiune.

Mă refer la lucruri mărunte, care nu merită destulă atenție nici măcar pentru a scrie un status pe Facebook.

Un idiot a forțat semaforul și a trecut mai mult pe roșu, un funcționar public ți-a greșit, un marcaj rutier e făcut greșit, afară plouă.

Pasaj Jiul Timisoara - Marcaj Rutier Ciudat

Nu spun că lucruri de genul sunt bune, sau că ar trebui să le ignorăm, ci dimpotrivă (cu ploaia n-am nimic, chiar îmi place).

Ce vreau să spun e că de multe ori reacționăm disproporționat. Iar asta ne poate face să ajungem să vedem lumea mai neagră decât este și să nu mai vedem soluțiile.

Lucruri rele se întâmplă. Dar unele persoane ajung să le vadă doar pe acestea, nu mai văd nimic bun din ceea ce se întâmplă în jurul lor.

Pentru unii, devine și un fel de masturbare intelectuală.

Probabil dintr-o dorință de a gândi critic, ajung să uite că rolul criticii este unul constructiv, de găsire a soluțiilor. Dar singurul lor obiectiv este de a găsi probleme, de a găsi o chichiță pe undeva, pe care să o poată băga în fața celor care au îndrăznit să comită o imperfecțiune.

De obicei îi recunoști după „Da, dar…” sau după comentarii care n-au nici o legătură cu scopul principal al acțiunii/muncii.

De exemplu, îmi amintesc, după ce am lansat Harta Interactivă a Antreprenoriatului în România, aceasta a fost preluată pe multe pagini de Facebook. Pe una din ele am găsit un comentariu de genul că „programatorul e slab, pare amator, că nu a făcut-o eu știu cum”. Serios? 🙂 Dacă înscriam harta la un concurs de programare mă așteptam la o astfel de critică, dar harta e despre antreprenoriat, nu despre soluții tehnice.

Lumea e așa cum e: și bună, și rea, imperfectă. Ceea ce depinde de noi e ce alegem să vedem, pe ce parte să ne concentrăm mai mult.

Nu știu, dar când ai de ales dintre două opțiuni, dintre care una îți poate face ziua mai frumoasă, iar cealaltă mai puțin frumoasă, de ce în numele lui Dumnezeu ai alege-o pe cea de-a doua?

Când alegi să tragi concluzia că lumea e rea după ce ți s-a întâmplat ceva nașpa, renunți la toate opțiunile pe care le ai de a o schimba, de a răspunde la ce ți se întâmplă. Renunți la diversitatea ei.

Un client rău nu înseamnă că toți sunt răi, un iubit/o iubită care ți-a trădat încrederea nu înseamnă că toți o vor face, un profesor care te-a neîndreptățit nu înseamnă că toți sunt la fel, un coleg care trage doar pentru el nu e un motiv pentru ca și tu să faci același lucru.

Să fim serioși. Să spui că toți (introdu categoria aici) sunt (introdu adjectiv aici), sau că un om e doar într-un anumit fel e cea mai mare greșeală de logică pe care o poți face. E nevoie de un singur caz care să dovedească contrariul și argumentul tău a picat.

Doar că aici nu e vorba de logică, nu? Bineînțeles că nu, e vorba de emoții. Și totuși nu vrem să acceptăm că acestea ne influențează viața. Sau că le putem controla.

Și ne întoarcem la „lumea e așa”, „țara asta e așa”, „am plecat de aici”.

Din nou, nu spun să devenim niște visători cu capul în nori. Singurul mod în care putem trăi e cu picioarele pe pământ.

Ce vreau să spun e că nimic nu e atât de grav precum pare.

E de ajuns să te uiți la ceva ce ți s-a întâmplat acum două zile, sau săptămâna trecută. Mai e la fel de grav acum precum ți s-a părut atunci?

Sunt destul de sigur că nu, cel puțin experiența mea e așa. Sunt puține lucruri pe care o serie de respirații adânci sau un somn bun nu le rezolvă sau nu le atenuează.

Și totuși, când a fost ultima dacă când ai încercat să respiri adânc de vreo două-trei ori înainte de a reacționa la ceva?

Sunt cei care văd o oportunitate în orice problemă și sunt cei văd o problemă în orice oportunitate. Cât de tristă trebuie să fie viața pentru cei din urmă.

Am citit recent într-o carte o poveste care mi-a rămas întipărită în minte.

Era vorba de un binecunoscut psiholog american care ținea o prezentare la o conferință (de psihologie, doh!). De fapt, scopul lui acolo era să-i ajute pe oameni „să-și rezolve problemele” așa cum a declarat chiar el în deschiderea prezentării.

Așa că începe prezentarea și spune să ridice mâna cei care au probleme ce trebuie să fie rezolvate, pentru a vedea cu cine începe, sau ce probleme predomină.

Doar că nimeni nu ridică mâna.

„Nimeni nu are probleme?!”, întreabă el exasperat.

„Nu”, răspunde cineva din sală.

Apoi acesta insistă „Cum? Nimeni nu are ceva cu care nu este total mulțumit, ceva ce nu merge, ceva de rezolvat?”

Moment în care oamenii încep să se gândească, apoi încep să ridice mâna aproape toți, cu excepția unei persoane, cel care a și relatat povestea.

„Așa mai merge”, spune cel care ținea prezentarea. „Să vedem cu ce începem”.

Adevărul este că dacă vrem să găsim o problemă, o vom găsi. Probabil nici nu trebuie să căutăm prea mult.

Dar mi se pare o irosire a potențialului ființei umane să te concentrezi pe a rezolva probleme, în loc să investești în lucrurile care te pot face împlinit și fericit.

Cu toții avem probleme, tuturor ni se pot întâmpla lucruri. Dar nimic nu ne poate afecta dacă nu îl lăsăm. E o decizie dacă ne axăm pe probleme sau pe soluții.

De exemplu, dacă faci un mic experiment și întrebi un grup de medici psihologi ce își doresc, îți vor prezenta o listă de probleme pe care vor să le rezolve la ei. Dacă întrebi un grup de antreprenori, aceștia îți vor spune despre creșterea afacerii, despre o casă nouă, o mașină nouă.

Unii au aspirații, alții vor să rezolve probleme.

Dacă lăsăm să se întâmple, chiar și pacea poate fi o sursă de îngrijorări, de probleme. Sigur știi oameni care încep să se panicheze când nimic rău nu se întâmplă.

O minte odată obișnuită să se concentreze pe cea ce este rău, pe ce nu merge, va găsi aceste lucruri în orice situație.

Am folosit în titlu „suntem antrenați” să vedem răul, dar mă tem că adevărul este că ne antrenăm să vedem lucrurile astfel. Suntem atât de ocupați încât nu mai avem timp să respirăm, să mai și gândim înainte să reacționăm.

Gândește-te la primul salariu, la momentul în care ți-ai cumpărat un apartament, o mașină, o pereche de pantofi, o rochie. Cât de fericit(ă) ai fost atunci, cât de important a părut acel moment, iar acum cu greu te-ar mai mulțumi.

De ce nu facem la fel și cu lucrurile „rele”, cu cele negative? Dacă nu îți antrenezi mintea să vadă binele, nimic nu va părea bun.

Așa că ia-ți două-trei minute și gândește-te la cinci lucruri bune care ți s-au întâmplat în ultima săptămână și pentru care ești recunoscător.

Nu trebuie să fie lucruri mari, pot fi mici, precum o cafea bună pe care ai băut-o de dimineață, un task care ți-a ieșit bine la lucru. Încearcă să le retrăiești ca și cum ai fi acolo. Nu te simți mai bine?

Trebuie să faci lucrul acesta doar azi. Astăzi și în următoarele „astăzi” din zilele următoare 🙂

Cu drag,

Toma