Sunt ceea ce oamenii definesc drept „o persoană calmă”. Foarte rar, poate o dată la câteva luni sau chiar ani, devin nervos.
Dar uneori îmi vine să-mi smulg și părul de pe cap pe care nu-l am.
Un astfel de moment e când aud discuții despre „sistemul educațional” și în special despre universități.
Dar nu e datorită motivului la care te-ai gândit, nu.
Îmi vine să-mi dau o palmă, și uneori chiar o fac, când aud oamenii plângându-se că „școala nu mă ajută să-mi găsesc un loc de muncă” sau „școala nu te pregătește pentru câmpul muncii”.
Citește din nou ultimele șapte cuvinte te rog, dar înceeeeet: școala nu mă pregătește pentru câmpul muncii.
Nu știu ce părere ai tu, dar „câmpul muncii” sună ÎN-GRO-ZI-TOR pentru mine. Nu vreau să fiu pe nici un câmp, mersi.
Și asta mă duce la scopul prezentei discuții: de ce mama naibii credem că școala are rolul de a ne da un loc de muncă?!
Când am ajuns cu toții la concluzia că scopul unei universități este să producă angajați?
La un moment dat ceva s-a pierdut pe drum.
Ceva destul de important zic eu.
Pentru că da, îți dai seama că dacă m-am pus să înșir diareea asta verbală am o părere. La urma urmei sunt român, deci părerolog de meserie.
Pe scurt: cred că așteptarea că universitatea „trebuie” să-ți dea un loc de muncă e o rămășiță de pe vremea comunismului. Ah și că e complet greșită.
Bun, să le luăm pe rând.
Cum am ajuns să credem că rolul unei universități este de a ne pregăti pentru (și de a ne da) un loc de muncă:
Argumentul #1: „Înainte așa era”.
Da dragul/draga mea. Înainte, adică pe vremea comunismului, fiecare persoană care termina o facultate avea asigurat un loc de muncă. De fapt, nu doar că îl avea asigurat, era obligat să aibă un loc de muncă. Nu doar cei care terminau o facultate, dar mă rog.
Treaba asta încă e valabilă pentru domeniile care sunt în responsabilitatea statului: medicina, poliția etc. Dacă studiezi medicina sau mergi la școala de subofițeri de la Câmpina, când termini ai un loc de muncă asigurat.
Doar că știi care-i problema? Locul ăsta de muncă asigurat nu e și nu era neapărat cel pe care-l visai.
Să zicem că suntem în 1985 și ai terminat studiile care te pregătesc să fii profesor.
Felicităăăări! E momentul să-ți dăm un loc de muncă.
Ahmm, stai puțin. Nu avem nici unul liber în orașul în care ai studiat. Nici în locul unde te-ai născut. Dar stai să ne uităm puțin în jur. Hai că ai noroc, e unul în sătucul ăsta la 57 de kilometri!
Nu e ceea ce îți imaginai?
Nu a fost și nici nu este.
„Înainte”, pe vremea comunismului, mulți dintre cei care primeau posturile bune erau cei înscriși în partid, sau cei care erau prieteni/rude cu decidenții. În general, nu erai alocat în funcție de competențe, ci de loialitate și grade de rudenie.
Nu mă crezi? Întreabă-i pe cei care au prins vremurile, eu cu siguranță am făcut-o.
Deci, vezi tu, treaba asta cu „înainte așa era” nu e atât de roz precum îți imaginezi. Ce primeai nu era deloc ceea ce îți doreai.
Argumentul #2: „Am o diplomă deci merit un job”.
Ei la naiba, pe bune?
Ia spune-mi mie, ce ai făcut pentru diploma aia? Ce garantează ea?
Faptul că ai avut destule prezențe la cursuri, corect.
Faptul că ai luat minim 5 la fiecare materie, corect.
Faptul că ai supraviețuit 3-4-5-6 ani în scaune și bănci inconfortabile, bravo ție.
Dar mai mult de atât?
Să fim serioși, știm cât de mare poate fi diferența între nota pe care o ai și cât de bine cunoști un domeniu.
Știm bine că pe lângă cunoștințele pe care le ai norocul și inspirația joacă un rol important pentru a lua o notă mare.
Și o spune o persoană care a terminat șef de promoție dar care recunoaște că a avut colegi mai deștepți sau care știu mult mai multe despre acele subiecte decât el.
Din punctul meu de vedere, o diplomă nu garantează nimic mai mult decât faptul că știm cum să luăm examene. Asta e.
Că mulți dintre cei care au o diplomă și știu lucruri? Nu contest asta. Doar că o diplomă nu garantează asta.
De la a termina o facultate la a fi bun într-un domeniu e o diferență mare.
Să nu mai spun de faptul că pentru „câmpul muncii” mai ai nevoie de alte competențe cruciale: comunicare, inteligență emoțională, empatie, managementul timpului, gândire critică, gândire creativă etc.
Ermm, fuck, astea nu prea sunt pe foaia matricolă, nu?
Și atunci, ce garantează diploma pe care o ai?
Argumentul #3: „Scopul școlii e să mă ajute să obțin un job”
Argumentul acesta e cumva culminarea primelor două, concluzia „evidentă”.
Dacă peste primele două hai că mai pot trece, ăsta e cel care mă face să duc mâna spre scalp și să încerc să trag de pletele inexistente.
Stai puțin prietene. De când rolul unei universități este să pregătească angajați? Cum rămâne cu treaba aia să ne învețe cum să gândim? De când nu mai e asta important?
Păi dacă rolul universității e să pregătească angajați, de ce naiba mai mergem acolo și nu începem direct cu un stagiu de practică într-o companie? Nu are mai mult sens așa?
Să fim realiști, e IMPOSIBIL ca o universitate să ne pregătească pe toți pentru joburile pe care le vrem.
De ce?
Unu, pentru că lucrurile se schimbă foaaaaarte repede. Tehnologii, idei, abordări care ieri erau de ultimă oră azi deja sunt învechite. Nu reușește mediul de afaceri să țină pasul, cum ar putea-o face o universitate?
Doi, vrem lucruri diferite. Dacă eu visam să devin specialist în integrare europeană când studiam Relații Internaționale și Studii Europene, alți colegii au ales aceeași specializare pentru că puteau deveni experți în atragere de fonduri europene, alții pentru că erau pasionați de relațiile internaționale, alții de politică, alții de instituții publice, alții de… înțelegi ideea.
Și la specializări mai specifice, cum ar fi informatică să spunem, oamenii sunt pasionați de limbaje de programare diferite, de industrii și probleme diferite.
Dacă dintr-o clasă de 100 de oameni aceștia vor să o ia în 50 de direcții diferite cum ar putea un profesor să le ofere tuturor cele mai la curent informații?
Bun, bun, păi și atunci care e scopul unei universități?
Și aici ajung la ideea principală:
scopul unei universități este să ne învețe CUM să gândim, să ne ofere un mediu în care NOI putem învăța ceea ce ne interesează.
Poate că la universitățile foarte tehnice, specializate, cum ar fi arhitectura, medicina etc., acolo trebuie să înveți și meserie. Dar și aici cred că o universitate ne poate ajuta și altfel.
Din punctul meu de vedere, faptul că EȘTI la o facultate este cel mai important, nu dacă o termini sau cu cât o termini.
Îmi amintesc și de un studiu făcut asupra studenților Ivy League (universitățile de top din SUA) care arăta că pur și simplu faptul că ai intrat la acea universitate e de fapt cel mai bun indicator pentru succes, nu faptul că o termini.
De ce?
Unu, dacă ești destul de bun să intri, înseamnă că ai competențele cognitive și de autodidact necesare pentru a reuși în viață.
Doi, mediul în sine, accesul la oameni competenți (colegi și persoane din exterior) este mult mai important decât accesul la cursuri (apropo, multe dintre ele sunt disponibile gratuit, online).
Pur și simplu faptul că ești student îți deschide o muuuuulțime de uși. Indiferent că vorbim de companii, persoane, instituții etc.
În plus, pentru mulți dintre noi, studenția e momentul când ieșim din cochilie și cunoaștem oameni noi, din medii diferite, cu mentalități diferite. E perioada în care ne facem ușor prieteni pe viață.
Intrebari pentru prieteni – Toma Grozavescu
Sunt mult mai multe lucruri pe care ni le poate oferi o universitate pe lângă accesul la informație care să ne pregătească să fim angajați.
Deci dacă (1) asigurarea unui loc de muncă nu înseamnă neapărat că e cel pe care ni-l dorim, dacă (2) faptul că am terminat o facultate nu garantează și faptul că ne pricepem la acel domeniu și (3) dacă scopul universității nu este doar să ne pregătească pentru cariera profesională, ci să ne ajute să ne dezvoltăm ca oameni tot mai crezi că trebuie să ne ajute cu un job?
De fapt, articolul acesta nici măcar nu e despre universitate, e despre ceva mult mai important.
Uite o chestie care ar putea să-ți schimbe viața:
În viață, nimic nu „ți se dă”.
Trebuie să mergi și să iei ceea ce vrei.
Uneori acest „luat” e destul de ușor, trebuie doar să fii în locul potrivit sau lângă omul potrivit. Dar, de cele mai multe ori înseamnă să muncești, să încerci, să te zbați.
Și ghici ce? Cu această muncă și zbatere poți obține aproape orice îți dorești. Oricât de clișeic sună, perseverența e una dintre cele mai importante competențe în viață (studiile o confirmă).
Pentru mine, universitatea e un mediu care îți permite să te dezvolți într-un mediu protejat și să înveți lucruri care te vor ajuta toată viața.
Poți să te plângi că nu înveți lucruri practice la școală sau poți să faci un stagiu de practică într-o companie.
Poți să te plângi că nivelul cursurilor e prea jos sau poți merge la bibliotecă să studiezi.
Poți să te plângi că ți se cere experiență pe care nu o ai sau poți contacta o companie din domeniul tău și să vezi cum îi poți ajuta în schimbul acestei oportunități.
Poți să te plângi că nu ai timp pentru toate sau mai poți închide Facebook, Instagram sau ce aplicație socială o mai fi la modă când citești acest articol și să îmbini distracția cu munca și învățarea.
Tu alegi.
Citește și:
Spui că dacă ești deștept nu poți fi bogat sau fericit? Poate nu ești asa deștept la urma urmei…
Munca este cel mai controlabil lucru care ne determină succesul în viață
P.S. Dacă ți-a plăcut articolul ar însemna enorm pentru mine dacă îl distribui și în rândul prietenilor tăi.
