Mereu am iubit muzica, dar am rămas la nivelul de a o asculta.
Numai că în timpul liceului am început să merg și eu la baluri, la petreceri și am văzut că nu este prea plăcut să ai două picioare stângi.
Apoi, când am început facultatea la Timișoara am văzut și primul afiș legat de dansuri latino-americane. Fiind pasionat de cultura latină și în special de cea sud-americană, mi-am spus „Hmm, ce fain. Chiar ar trebui să merg într-o zi…”.
Doar că lucrurile au rămas la „ar trebui”.
În fiecare toamnă sau primăvară, când vedeam noi afișe care anunțau că se deschid înscrierile pentru cursuri de începători, îmi spuneam că „data viitoare”.
Asta până într-o zi din 2016 toamna (nu glumesc).
Eram la birou cu Patrik, un coleg de la SMARTERS, și fiind mai pe finalul programului am ajuns să discutăm și despre lucruri în afara jobului. Despre pasiuni, despre ce ne-ar mai plăcea să facem.
Așa ne-am dat seama că amândoi voiam de mult timp să ne apucăm de dansuri latino-americane.
Am deschis și Youtube unde ne-am arătat fiecăruia video-uri cu dansuri care ne plac și pe care ne-ar plăcea ca într-o zi să le știm.
(acesta a fost al meu)
Nici nu știam cum se numește ce dansează acei oameni, dar voiam și noi.
Fiind începutul lui septembrie și știind că urmează să se deschidă iarăși înscrieri la cursuri, ne-am spus că trebuie să încercăm.
Fiecare dintre noi a amânat prea mult.
Dacă suntem doi, poate reușim să ne ținem responsabili și într-un final să încercăm, măcar o oră.
Acestea fiind zise, ne uităm la ceas și vedem că e aproape 20:00. Stomacul își cerea porția de atenție, așa că mergem acasă.
Când ajung și deschid Facebook-ul (bineînțeles), ghici care e prima postare ce îmi apare în newsfeed? O prietenă distribuise un eveniment „Cursuri de salsa pentru începători”.
„Ei, mă lași!” îmi zic. Ăsta trebuie să fie un semn.
Și uite așa am ajuns, pe 4 octombrie 2016, la un prim curs de dansuri latino-americane la școala Salsa Rebels. (Între timp, după o pauză, am ajuns la Salsa Addicted)
Ne-am zis că mergem să vedem cum e, dacă nu ne place asta e (personal, am mers cu gândul să găsesc ceva ce nu-mi place pentru a avea o scuză să renunț).
Acum când mă gândesc, mi se pare o idioțenie, dar am avut foarte multe emoții înainte de acest prim curs.
„Dacă o să calc pe cineva? Dacă nu prind pașii? Dacă o să râdă de mine?” întrebări pe care cu toții ni le punem când ne trece prin gând să învățăm să dansăm.
Ajung acolo și ce să vezi: sala plină.
„Ai de mă-sa!” îmi zic, asta o să fie interesant…
Nu am stat prea mult și a și început treaba. În primele 10 minute instructorul ne-a explicat câteva lucruri de bază legate de program, de cum vor decurge lucrurile, de primul dans pe care îl vom face, apoi ne-am pus pe treabă.
Primul curs era gratuit, dacă ne plăcea, ne puteam înscrie la final.
Eu am mers cu gândul de a învăța kizomba (dansul de mai sus), de astfel de video-uri m-am îndrăgostit pe Youtube și acestea mi-au ațâțat îndeajuns dorința pentru a-mi mișca, într-un final, fundul de acasă.
Doar că primele ore urmau să fie despre alt dans, bachata.
Ei, ce-o fi o fi, mă gândeam. Să treacă ora, să merg acasă, am încercat măcar. Sper doar să nu calc pe nimeni.
Doar că, la finalul orei, în loc să mă grăbesc spre casă, o privire scurtă schimbată cu Patrik, a fost îndeajuns pentru a ne da seama că amândoi voiam să continuăm.
Acea oră a fost ca un drog.
Deși am pornit de la zero, scuze, de la minus cinci, progresul din acel prim curs a fost surprinzător.
În doar 40-50 de minute învățasem pasul de bază al acestei bachata, am făcut și întoarceri la stânga și la dreapta (e amuzant cum câteodată uiți și care e stânga sau care e dreapta).
Cireașa de pe tort a fost că aproape de finalul orei deja am început să dansăm și pe muzică. E greu să descrii sentimentul, dar dacă te-ai pierdut vreodată pe o melodie, când ai simțit că erai pur și simplu acolo, ca într-o transă, cam așa e.
Dar apoi a venit o altă descurajare mare, ce m-a făcut să cred că peste o lună nu voi mai merge la cursuri. Programul era așa: marți și joi de la 8-9 cursuri și duminica de la 6 la 8 practică. Nici o șansă să pot ajunge 3 zile pe săptămână acolo, și așa programul îmi era plin. Dar am zis că dacă tot am plătit, stau o lună să văd cum mă descurc.
Nici nu mai are rost să spun că în primele 6 luni am lipsit la maximum două cursuri, fiind plecat cu lucrul din oraș.
E uimitor cum, deși mereu ne plângem că nu avem timp, în momentul în care îți dorești cu adevărat ceva, reușești să găsești și acest timp.
Scriu acest articol pentru că, mi-am dat seama, nu sunt singurul care a simțit sau gândit acele lucruri. De fapt, cred că e ceva comun pentru aproape oricine a vrut să învețe să danseze, sau să facă o altă activitate de genul.
„Oare îmi trebuie partener?”
„Dar eu am două picioare stângi, nu am ce căuta acolo.”
„Dacă mă împiedic, sau calc oamenii?”.
Și multe, multe alte astfel de întrebări care ne fac să amânăm atât de mult activități care ne-ar face bine.
Să nu mai spun de presiunea socială, de părerea celorlalți. Din aceste motive, ca băiat e și mai greu să te apuci de dans.
Ah și da, știu la ce te gândești, mi-a fost spus și mie: „mergi acolo să agăți”. Îți garantez de pe acum, dacă vii cu gândul acesta, în două-trei luni te-ai lăsat 🙂 Vei avea o surpriză neplăcută destul de rapid. Se vede destul de clar care sunt cei care vin pentru asta. Sunt printre primii care renunță.
Și totuși, un lucru pe care îl uitam e că toată lumea vine acolo pentru a învăța. E un curs de începători, e normal sa nu știi sa dansezi. Dar d’oh, cine se gândește la asta înainte.
Vorba aceea, am avut multe probleme în viață, dar majoritatea au fost doar în capul meu.
Cu siguranță așa e situația când vine vorba de dans, sau de a face alte lucruri pentru noi.
Însă totul a fost abordat atât de logic, atât de pas cu pas (la propriu), încât nu ai cum să nu progresezi, să nu te descurci. Nimeni nu îți cere sa faci minuni la început, doar să faci doi pași la stânga, apoi doi la dreapta.
Pentru mine, decizia de ma apuca de aceste dansuri este în top cele mai bune decizii pe care le-am luat în ultimul an, nu glumesc. Și crede-mă, am luat multe decizii importante în acest timp.
The best way to end the week.
Gepostet von Toma Grozăvescu am Montag, 27. März 2017
E așa o ruptură față de rutina zilnică, de modul în care suntem obișnuiți să socializăm, să petrecem, și cu siguranță e o îndepărtare serioasă de zona de confort.
Poți să fii tu cel mai mare guru în marketing, sau în orice domeniu activezi, când mergi acolo îți dai seama că totuși nu-ți controlezi membrele pe cât de bine credeai și uneori stânga și dreapta se mai încurcă 🙂
Și apoi sunt party-urile.
Fiecare școală organizează periodic petreceri unde, well, mergi și dansezi. Se pune muzică și doar aia faci, nu stai la mese, nu cu băutura în mână sau alte lucruri pe care le facem de obicei în club.
Eu, când mai ieșeam în cluburi, nu mă ridicam de la masă până nu beam două-trei beri. Aici, nu cred că am băut în vreo seară, în total, mai mult de trei beri.
Muzica, toată mișcarea aceea, un drog.
Vă salutăm din anii 50' ^_^#grease #outfitoftheday
Gepostet von Toma Grozăvescu am Freitag, 10. Februar 2017
Am scris acest articol pentru că sunt sigur că există, la fel ca mine, persoane care tot amână să încerce lucruri noi, să facă ceva pentru ei.
Nu o mai face. Știu că îți este frică, știu că te gândești la toate modurile în care poate merge prost, în care o poți da în bară. Dar știi ce, dacă nu încerci s-ar putea să pierzi o experiență mai puternică decât orice sumă de bani poate cumpăra.
Cu drag,
Toma
