„Dar de ce nu mai iei oameni? De ce nu creșteți?”
Primesc întrebările astea aproape de fiecare dată când discut cu cineva și îi spun că nu mai putem lua clienți pentru că abia ducem proiectele actuale.
Sau când vede cineva mesajul de pe pagina de contact care spune același lucru:
Până acum, nu aveam un răspuns prea coerent.
O dădeam cu „Păi știi, e greu să găsim oameni buni, nu avem încă foarte bine definite procesele interne…”
Într-o anumită măsură, o și credeam.
Zilele astea am avut o discuție din care mi-am dat seama că nu e vorba de asta.
Realizez acum, dacă ne-am strofoca, am găsi oameni buni.
Dar ne-am concentra, am face niște procese care să ne ajute să menținem calitatea chiar dacă creștem volumul.
Astea se rezolvă.
Mi-am dat seama acum, motivul pentru care am fost principala frână în creșterea mai rapidă a SMARTERS e pentru că vreau ca această companie să aibă un suflet.
De unde a pornit totul:
Când eram încă student, înainte să pornesc SMARTERS, am citit o carte care mi-a schimbat mult definiția a ce înseamnă o afacere de succes.
Cartea se numește „Small Giants” sau Micii Giganți (Bo Burlingham).
În ea sunt prezentate poveștile mai multor companii care au decis să rămână mici.
Companii care au ales ca la un moment dat să nu mai crească.
Nu pentru că nu mai puteau, ci pentru că nu au mai vrut.
Această decizie e cu atât mai nefirească cu cât în Statele Unite norma e să crești până ajungi să francizezi și apoi să ajungi în toată țara/lumea.
Dar companiile astea, în loc să viseze la piața internațională, au ales să rămână în orașul sau chiar cartierul lor.
Fondatorii au preferat să mențină afacerile destul de mici încât acestea să-și păstreze personalitatea. Să mențină sentimentul acela de meșteșug, de creat cu propriile tale mâini.
Nu au vrut să devină mai eficienți la a scoate pe bandă rulantă cât mai multe produse identice, ci au ales să acorde atenție fiecărui produs, fiecărui client.
Chiar îți recomand cartea, îmi e greu să cuprind în cuvinte sentimentul pe care ți-l transmite când citești acele povești.
Când am citit-o mi-am dat seama că dacă voi ajunge să pornesc o companie, așa vreau să fie.
Vreau să aibă suflet.
Cei care lucrează în ea să se simtă oameni, indivizi, nu doar numere.
Produsele/serviciile pe care le oferă să aibă o amprentă umană, să fie făcute în primul rând pentru impact.
Clienții să fie tratați ca ființe umane, nu doar cifre.
Zilele astea mi-am reamintit de carte.
Mi-a scris un băiat care a cumpărat din banii lui un curs de la noi și căruia i-am mai răspuns la întrebări din când în când.
Acum câteva luni era foarte entuziasmat că a reușit să prindă o poziție de internship la o agenție destul de cunoscută din București. Îi dădusem feedback pe un exercițiu pe care l-a făcut.
Acum îmi scria că e dezamăgit, că nu simte deloc că crește, că ar vrea să renunțe.
Se plângea, atenție, că nu are timp să învețe.
Deși mersese cu mult entuziasm acolo, acum simțea că nu face nimic care să conteze.
Când mi-a zis asta, mi-am reamintit de cartea de mai sus și de decizia luată după ce am citit-o.
După ce am terminat discuția cu el m-am uitat la un e-mail primit de la o cursantă care a cumpărat un produs de la noi ieri, dar aparent s-a întâmplat ceva și nu îl primise și acum îi mulțumea colegei noastre care a ajutat-o.
Stau și mă uit la programul de săptămâna viitoare când o să stau vreo 8 ore în discuțiile lunare de feedback cu colegii.
Și cel mai probabil pe majoritatea îi voi „mustra” că nu își respectă ora zilnică alocată învățării și testării unor lucruri noi, pentru dezvoltarea lor.
Cu siguranță vom mai crește, chiar și în acest moment căutăm colegi.
Dar sper să nu ajungem vreodată la nivelul când un om nu mai e un om ci doar o mașină de îndeplinit taskuri.
Când munca nu se mai simte împlinitoare.
Atunci voi ști că acea creștere a fost în zadar.
Creșterea e bună, dar ai grijă ca pe parcurs să nu pierzi motivul pentru care ai pornit, afacerea să nu-și piardă esența.
