Nu știu ce e mai greu de crezut:

Că m-am descurcat timp de 3 săptămâni doar cu ce a încăput într-un rucsac.

Sau că un workaholic ca mine s-a desprins 3 săptămâni de la birou pentru această vacanță.

Tind mai mult spre #2.

Dar acest articol e (foaaaarte pe scurt) despre câteva dintre impresiile cu care am rămas după ce am vizitat Brazilia, Argentina, Uruguay, Chile și Perú în decembrie 2019.

Include detalii și sfaturi despre bugete, transport, frică de necunoscut, descurcat acolo etc.

Nota editorului: Ehmm, ăsta sunt tot eu. Am încercat, dar nu am reușit să includ totul într-un singur articol. Ieșea mult prea lung. Așa că în acesta povestesc despre cum a fost experiența și despre câteva pățanii, iar la final voi reveni cu un link spre partea a II-a unde revin cu detalii tehnice despre bugete și alte cele.

Dacă vrei direct concluzia, să nu mai asculți poveștile și să vezi pozele, aceasta e: America de Sud e, pe de o parte, altă lume, iar pe de altă parte, seamănă neașteptat de mult cu România. 

Oricum ar fi, e mult prea complexă pentru a fi descrisă într-un singur articol și sunt prea multe lucruri de încercat și făcut pentru a le experimenta pe toate într-o singură vizită. Trebuie să mergi și să vezi cum ți se pare ție 🙂

Acestea fiind spuse, să o luăm de la început:

„Dacă tot zburăm 10.000 de km, să mai facem și altceva”

Obiectivul principal al excursiei era vizitarea Machu Picchu în Perú. Dar ne-am zis că dacă tot străbatem atâta drum, și oricum nu avem zbor direct până acolo, nu ar fi bine să ne mai oprim în drum și să vedem ce mai e pe acolo?

Mă rog, spun „noi”, dar de fapt Mihai, un prieten, este cel care a organizat totul. 

Așa am ajuns explorăm mai bine de jumătate din continentul sud-american. Am aterizat în Rio de Janeiro, Brazilia unde am stat vreo 2 zile. Apoi am mers în Buenos Aires, Argentina unde am stat vreo 4, Santiago de Chile încă 4, apoi am zburat spre Perú unde am stat o zi și ceva în capitala Lima iar apoi am luat-o ușor cu avionul și trenul spre Machu Picchu.

De asemenea, cât am „stat” în Buenos Aires am fugit o zi și în Montevideo, Uruguay. Era un feribot care te ducea acolo în 2 ore, era păcat să nu vizităm dacă tot eram așa de aproape.

La întoarcere am luat-o înapoi pe același drum și am mai stat câte o zi în fiecare oraș, doar în Rio două.

Cum a fost acolo și ce am făcut în fiecare țară

Voi menționa doar câteva dintre lucrurile care mi-au atras atenția. Dacă iau fiecare țară pe rând și îți povestesc, ni se termină amândurora cafeaua (și vinul și ce lichide mai ai prin casă).

Cum spuneam și în introducere, experiența e atât de diversă încât e greu să o reduci la câteva cuvinte. 

De fapt, scriu acest articol pentru a mă ajuta și pe mine să-mi mai fac o ordine în amintiri, deja încep să încurc locuri și momente.

Rio de Janeiro a fost dragoste la prima vedere

Am ajuns acolo seara, 20:00 ora locală, 01:00 ora României, după 28 de ore de când am plecat de acasă. 

Să nu te sperii, zborul a fost doar de 10 ore (practic mai puțin decât îți ia în țară să ajungi din Timișoara în Iași sau Vama Veche cu mașina/trenul). 

Doar că a trebuit să stăm o noapte în București pentru a prinde dimineața avionul spre Paris de unde am zburat spre Rio.

A fost primul meu zbor atât de lung și experiența mi s-a părut super. Obișnuit să călătoresc 90% din timp cu „Low fares made simple”, când am văzut ditamai avionul, sau că îți dau păturică și ochelari de somn, sau că scaunele sunt relativ moi și se lasă pe spate, sau că ai un ecran în scaunul din față și te poți uita la restul filmelor Marvel pe care nu le-ai văzut…

Ce să zic, a ajuns țăranul la oraș 🙂

Dar partea și mai faină a fost faptul că în stânga noastră a stat o braziliancă stabilită în Paris. A fost super de treabă și mare parte din mâncărurile pe care le-am încercat în Brazilia au venit din Recomandările ei.

Asta teoretic e o porție pentru o persoană.

Vremea în Rio e exact ca și când ai pune rufele la uscat pe calorifer în cameră: caldă și umedă.

Inițial am crezut că nici nu o să putem dormi din cauza asta, dar oboseala și-a făcut treaba și oricum în 1-2 zile te obișnuiești cu ea.

Rio (și în general America de Sud) au fost exact cum mi-am imaginat.

Nivelul de dezvoltare, sau starea materială a oamenilor, nu e neapărat grozavă, dar asta nu-i face să-și piardă cheful de viață.

De exemplu, chiar când am ajuns, după ce ne-am cazat am ieșit să mâncăm ceva. Cu greu am găsit loc la vreun birt/terasă deși nu eram neapărat într-o zonă centrală sau turistică.

Ah și tot atunci ne-am întâlnit cu unul din cele mai faine lucruri din America de Sud: pe acolo berile pornesc de la 600 de ml. În Argentina chiar am băut bere la litru (inclusiv Stella Artois sau Heineken au această variantă). Am degustat, pardon, în caz că citește și mama.

E senzație Rio, chiar îmi e greu să-l descriu. Sunt mai multe lumi într-una parcă (și e plin de Logan-uri, dar cu logo-ul Renaul nu Dacia).

Deși e destul de (foarte) murdar, are totuși o frumusețe aparte. Rio de Janeiro e foarte, foarte verde, plin de copaci și mini părculețe. 

Printre clădirile mai noi sunt presărate unele mai vechi, din perioada colonială, care parcă au rolul de a aminti că lucruri rele s-au întâmplat aici.

De cealaltă parte, când te îndepărtezi de centru, imaginea se schimbă destul de mult. În drumul spre aeroport de exemplu, am trecut aproape de favele, niște cartiere dărăpănate unde locuințele sunt făcute din tablă, cartoane sau sunt clădiri care par abandonate dar sunt touși locuite.

Am mers și la statuia lui Iisus dar sincer, în afară de priveliștea superbă, nu prea merită titlul de minune a lumii. Apropo, fața acestuia a fost creată de un român.

Tot aici am învățat cum să ne ferim de țepari și să nu fim trași în piept (după ce am fost trași, desigur).

Nu poți să vorbești despre Rio fără să amintești mâncarea (după aceea merg mai departe, promit). Am încercat o grămadă de chestii pe acolo, nici eu nu le mai știu pe toate. Super, super bune. 

Nu e recomandată dacă ești la dietă, 90% e prăjit, dar gustul… <3

Acai – trebuie sa-l incerci daca mergi in Brazilia

Și mâncarea de pe stradă e la fel. În vreo 2 dimineți am mâncat din vitrine de la terase/birturi și a fost delicioasă. În general, pentru că nu prea știau engleză, am comunicat cu ei prin limba semnelor și le arătam cu degetul „unul de ăsta, unul de ăsta” :))

Ah și a fost plăcut „să vă pup” de pe plaja Copacabana când în țară erau vreo 3 grade celsius :*

Frumoasă plaja, într-adevăr, și nucile de cocos și capirinha (un cocktail specific Braziliei) se potrivesc cu nisipul pe care îl simți sub tălpi.

În Buenos Aires te simți ca în Europa

De cum am plecat din aeroportul din Buenos Aires s-a simțit deja că suntem altundeva.

În primul rând, drumurile. Aproape ca în Vest. Sau cel puțin mult mai bune decât la noi.

Apoi e orașul în sine. Dacă te trezeai acolo într-o dimineață cu o mahmureală medie, îl puteai ușor confunda cu un oraș mai mare de prin Spania.

Friptura de vită și vinurile sunt la nivelul la care sunt lăudate.

Și am profitat de ele din plin, și fiindcă am vrut și fiindcă s-a nimerit.

La ce mă refer mai exact:

Când am ajuns acolo am căutat pe Google Maps un restaurant în zonă care părea cu specific de friptură/grătar (parrillada se numesc pe acolo).

Am pus ochii pe unul, așa că a doua zi, după ce ne-am plimbat prin San Telmo, o zonă istorică unde avea loc un târg de chestii artizanale, am mers la acest parrillada care, acum în retrospectivă nu îmi dau seama cum de nu ne-am prins mai devreme, avea un nume în genul „Împinge Vaca”.

Noh și intrăm noi în restaurant (era imeeeeeens, aproape cât un etaj de bloc cu 2 scări aș zice eu), vedem în dreapta o masă lungă de tip bufet. Chiar ne zicem „Ohh, ce tare, sunt unii care au bufet”.

Mergem, ne așezăm la masă, apoi zărim și în partea noastră o altă masă la fel.

Opaa, ceva nu pușcă.

Apoi vine și chelnerul care ne confirmă deja suspiciunea care se tot forma: e un restaurant de tip bufet/all you can eat.

Să rămânem, să nu rămânem, nu era neapărat ieftin dar foame ne era, puțină rușine ne era să ne ridicăm de la masă, așa că rămânem.

Ca orice român care dă un ban și e hotărât să-și scoată investiția, iau o farfurie mare, mă duc la bufet și încep să pun chestii. Cartofi, vită marinată, vită cu altceva, fasole, ceva prăjit și nici eu nu mai știu ce mai era. 

Dar nu eram fericit: regretam decizia că am rămas, nu era nimic friptură de vită la grătar (bife de chorizo).

Cu farfuria plină mă așez la masă. Când mă uit în dreapta, observ că începe să se formeze o coadă lângă un alt perete pe care l-am ignorat. Când mă apropii: acolo era de fapt grătarul, toate lucrurile cu care ne-am umplut farfuria erau așa, chestii pe lângă.

Mai ții minte cum tot restaurantul avea o suprafață cât un bloc cu 2 scări? Ei bine grătarul avea o lungime pe aproape jumătate cât acesta.

Știam că va fi greu și că vom regreta mai târziu, dar am terminat ce aveam în farfurie apoi am mers să ne luăm și chestii de la grătar. De două ori.

Abia mai mergeam când am plecat de acolo, dar sufletul de român era împlinit: am mâncat pentru fiecare bănuț (sau pesos) lăsat acolo :))

Dacă tot suntem la capitolul gastronomie, re-descoperire făcută în Argentina, de fapt în America de Sud în general, e CEAPA

E delicios acest ingredient aflat la îndemâna oricui, nu înțeleg de ce până acum nu am mâncat mai multă. Prăjită, coaptă sau în supă, oh Dumnezeule, nu știu de ce nu o folosim mai des, în și pe mai multe lucruri. Am mâncat inclusiv o pizza cu o tonă de ceapă și a fost cea mai bună pizza din această excursie:

Pizza cu ceapa din Argentina

Legat de artizanat, acesta e foarte, foarte dezvoltat în Buenos Aires. Pe lângă acel târg prin care am trecut a doua zi, am mai văzut o mulțime de locuri, mici bazaruri, doar cu lucruri artizanale. 

Ah și trecând prin ele am realizat de ce ne ținem prietenele de mână când mergem la cumpărături: nu (doar) de drag, ci ca să nu fugă la fiecare stand/magazin.

Dar nu totul e roz în Argentina. 

Țara trece printr-o gravă criză economică și asta se vede și în numărul de persoane care dorm pe stradă. Mulți dintre ei îmbrăcați ok, unii chiar și cu telefoane, îi vezi seara acoperiți cu o pătură dormind la scara unui bloc. N-am reușit să aflăm ce e cu ei, dar numărul e surprinzător de mare.

Fuga până în Uruguay nu a făcut vreo diferență

Menționam că am făcut o vizită și în Uruguay, cât am fost în Argentina. Am luat un feribot dimineața și tot cu el ne-am întors seara (o „bărcuță” cu 2 etaje, loc de joacă pentru copiii, în care încăpeau și vreo 50 de mașini).

E frumoasă capitala Montevideo, dar iarăși „prea europeană” pentru gusturile mele, prea normală 🙂 

Aș fi curios cum arată alte părți ale Uruguay-ului însă.

Chile nu a fost prea „chill”

Of că îmi scăpă un clișeu, dar nu l-am putut evita.

Cum e Chile? 

Aici au fost, de departe, cei mai de treabă oameni. În plus, a fost primul loc din America de Sud când ți se acorda prioritate la trecerea de pietoni. Dap, în restul chiar dacă erai pe trecerea de pietoni, treceai pe propriul risc :))

Aici mașinile opreau și unde nu era trecere uneori (după 6-7 zile de Brazilia și Argentina, asta ajunge să te surprindă, crede-mă).

Ah, și să nu uit, Uber încă nu e legal aici. Ne-am chinuit puțin până să găsim o mașină care să ne ia de la aeroport. În general, dacă vrei să-l folosești, șoferul îți va scrie înainte și probabil va veni să te ia el și mergeți împreună la mașină.

În general peste tot oamenii au fost super de treabă, super ajutători, dacă te vedeau că te uiți pierdut veneau ei la tine să te întrebe cu ce te pot ajuta.

Mai puțin niște monșitri-demoni-huoooo de la o piață. 

Într-una din zile am mers la Mercato Central, o piață uriașă din Santiago de Chile, capitala. După ce ne-am uitat puțin și am fugit de mirosul de pește și ne-am minunat de diversitatea de fructe la prețuri wow (avocado cam 4 lei kg, cireșe cam 7-8 lei plus multe alte fructe pe care nu le avem la noi) am vrut să mergem spre un fel de „food court”, un loc unde erau restaurante.

Mercato Central, o piață imensă din Santiago de Chile.

Nici nu pot să explic cât de agasanți erau reprezentanții acelor restaurante. Dinainte să urcăm la etaj deja au început să facă cu mâna în gen „Hey, hai aici”. Apoi am vrut să dăm un tur, să vedem dacă găsim un loc unde e un triplu burger (am văzut ceva poză pe net), dar n-am rezistat mai mult de jumătate din drum.

Efectiv veneau în fața ta și tot turuiau într-una, mergând cu spatele puneau întrebări, bolboroseau oferte.

Efectiv după vreo 50 de metri de mers acolo toți am vrut să fugim cât mai departe și să stăm să ascultăm valurile și să nu mai auzim nici un sunet uman. Dacă ai fost prin Centrul Vechi din București, sau alte zone turistice unde sunt reprezentanți ai restaurantelor afară care încearcă să te facă să intri – înmulțește cu 100 și cam așa a fost în acea piață.

Cu această excepție, Santiago ne-a plăcut mult.

Mâncarea tradițională de acolo nu ne-a dat pe spate (multe preparate sunt bazate pe mălai). Am mâncat ceva fasole mai acrișoară și un fel de mămăligă dulce cu ceva carne.

Mâncare tradițională din Peru.

Poate nu le-am mâncat nici din locul potrivit, dar așa cum ne-a spus și Ricardo, șoferul de Uber spaniol stabilit în Chile care ne-a luat de la aeroport, mâncarea chileană nu e cine știe ce, mai populară e bucătăria peruană și acolo.

Dar vorba aceea: mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie. Aici am băut cele mai bune și ieftine vinuri din toată excursia. Chile nu-i neapărat mai ieftin decât România, dar am băut vinuri la 8 lei paharul (sau 13-20 de lei sticla) pentru care în România ai fi dat de 3x-4x mai mult.

Pentru 5 euro poți să bei un vin roșu bun de-ți vine să plângi! Singurul regret e că nu am putut aduce și în țară vreo două(zeci) de sticle.

Două alte băuturi interesante pe care le-am încercat aici sunt Pisco Sour și ceva cu nume de genul „Cutremurul”. Pisco e o băutură specifică zonei, atât pentru Chile cât și pentru Perú și ei o folosesc pentru cocktail-uri, Pisco Sour fiind cea mai populară, dar localnicii ne-au recomandat și cu alte arome.ă. 

„Cutremurul” e o băutură inventată de un local vechi din acea piața menționată mai sus, e ceva cu muuuult alcool, sirop de grenadine și înghețată. 

Arată cam așa:

„Cutremurul”, o băutură specifică unui local vechi din Santiago de Chile.

Alianei nu i-a plăcut al ei așa că eu am băut aproape 2 pahare. M-au făcut să apreciez mult trotuarele din Chile, așa că în loc să merg în linie dreaptă am mers mai mult în formă de „S”, să le explorez mai bine.

Dacă suntem prieteni pe Facebook, probabil ai văzut că motivul pentru care Chile nu e așa de „chill” sunt protestele care au loc deja de câteva luni acolo.

Sunt destul de intense și am intrat și noi în contact cu ele de câteva ori.

Prima dată a fost chiar în prima seară acolo dacă nu mă înșel. Am vizitat noi ceva deal care are o cetățuie frumoasă, apoi am vrut să mergem să mâncăm ceva.

La un moment dat ajungem la strada principală, nu vedem vreo trecere de pietoni, vrem să mergem într-o altă direcție și apoi vedem că un grup mare de oameni tot înspre acolo merge, destul de alert.

Chiar mă trezesc pe spate cu o mână de la o tanti care părea că nu are loc de mine să treacă și care mormăie ceva către fiica/nora cu care era și care împingea un cărucior cu un copil mic în el.

Încep deja să zic în gând „Ho bă tanti că tot în direcția aia merem, unde te grăbești?” dar nu termin gândul că văd cum din față-dreapta vine o mașină a armatei (cred că tab îi zice) care împrăștie gaze lacrimogene în stânga și-n dreapta.

Ah, de aceea, se grăbea, mi se pare un motiv bun, cred că ar trebui să o facem și noi și să grăbim pasul sau să o luăm la fugă.

Imagine de la protestele din Santiago de Chile, 2019

Din ce am studiat mai apoi, principalul motiv al protestelor pare a fi salariul/nivelul de trai. Am intrat pe un site unde poți să compari costuri în diferite țări. Aproape toate sunt cu 20% mai mari în Santiago de Chile decât în România, cu excepția salariilor care sunt ca la noi.

Deci nu prea iese matematica…

Protestele de acolo sunt mult mai intense decât au fost la noi cele din ultimii ani (eg. OUG 13). Cum spuneam, pe lângă faptul că gazele lacrimogene și tunurile cu apă sunt la ordinea zilei, aparent au și murit câteva persoane.

În toată zona centrală nu găsești bănci deschise sau bancomate, aproape toate afacerile din oraș au gratii sau uși de metal pe care le închid seară (și pe motiv de securitate, și să protejeze geamurile de graffiti-urile care împânzesc orașul).

Acesta e un alt motiv pentru care Chile (și America de Sud în general) poate fi definit prin cuvântul „contrast”. Chiar în seara aceea când am fugit de gazele lacrimogene, 100 de metri mai departe totul era liniștit, eram într-o zonă ce părea cu clădiri de birouri și am ajuns să mâncăm din greșeală ditamai deserturile astea.

Spun „din greșeală” pentru că noi am comandat 2 cupe de înghețată, dar aparent așa se servesc acolo.

Santiago de Chile mi s-a părut cel mai dezvoltat oraș dintre cele pe care le-am vizitat și cel mai boem (în ciuda protestelor). Oamenii par calmi, sunt enorm de mulți bicicliști și multe piste pentru biciclete.

Ah și uite cum arată TOATE trecerile de pietoni din America de Sud. Poza e din Chile cred, dar în toate aceste țări, fie că sunt murdare sau nu, cu drumuri bune sau nu, cu prețuri mai mari sau mai mici, fiecare bordură are și o astfel de trecere pentru persoane cu dizabilități, cărucioare și alte cele.

Cam așa arată toate trecerile de pietoni și bordurile din țările vizitate.

Ne putem mândri noi cu multe în România, dar la nivelul accesibilitate ne cam bat la fundul gol aceste țări.

Ah, o altă chestie interesantă legată de Chile (și Perú): nu am văzut aproape deloc oameni ai străzii aici. Neașteptat după ce am văzut în Brazilia și Chile, țări cu economie de aceeași dimensiune sau chiar mult mai mari.

În Perú musai să mergi în zonele istorice

Perú, pe lângă faptul că mi-a definitivat bronzul de tractorist, se bate pentru locul 1 cu Brazilia la capitolul mâncare.

A fost absolut de-li-cioa-să! Fie că era de pe stradă sau de la restaurant, a fost grozavă.

Mâncare specifică din Peru.

Tot aici mi-am dat seama ce rol îl poate juca legislația pentru sănătatea oamenilor. 

De exemplu, cred că în toate cele 3 țări anterioare vedeai  pe toate produsele semne care atenționau legat de conținutul de zahăr sau alte chestii nesănătoase.

Aproape toate băuturile erau realizate fără zahăr. De exemplu Coca-Cola „normală” era rară, cea Zero era la ordinea zilei pe rafturi în supermarketuri.

Și cred că mai sunt și alte diferențe legislative între aceste țări pentru că în primele dacă nu cereai expres să primești zahăr, nu primeai, ți se dădeau de obicei ceva chestii concentrate. 

Și dacă nu știi cât sunt de dulci de fapt, după ce prima dată pui 4 în cafea și o transformi într-un sirop concentrat, data viitoare ții minte să ceri zahăr :))

Ei bine în Perú, pe lângă mesajul cu conținutul de zahăr, lucrurile par a fi mai relaxate din punct de vedere legislativ. 

Și e vizibil la talia oamenilor. Majoritatea au burtică, sau „sunt pufoși” să zicem. Diferență mare față de celelalte țări deși, de exemplu, au multe fructe ieftine, sau au mâncăruri care în sine nu ar trebuie să îngrașe.

O băutură specifică din Peru, făcută cu frunze de coca.

Ashe, despre lucruri de făcut/văzut:

După o zi în capitala Lima (care e ca toate marile orașe din lume, revin la asta în partea a II-a) am început ușor drumul spre Machu Picchu care implica un zbor până într-un oraș numit Cusco, construit pe locul fostei capitale a imperiului Inca. 

Superb orașul, istorie puternică, l-am vizitat la întoarcere mai mult, dar mai sunt multe locuri de văzut acolo (și în Perú în general, e pus pe lista țări de vizitat din nou).

Sunt multe rămășițe ale incașilor aici, ale tehnologiilor lor, ale obiceiurilor lor. 

Inițial am vrut să spun că incașii au fost buni la astrologie, la matematică, la lucrul cu piatra. Dar aparent au fost doar foarte buni războinici și i-au cucerit pe cei care erau buni la acestea de aceea au reușit să construiască acum 500 de ani lucruri care și astăzi sunt dificil de realizat.

În Cusco de exemplu a mai rămas un zid vechi, făcut doar din pietre, fără nimic material de lipire, care se spune că erau atât de bine aliniate încât nu puteai introduce nici o bancnotă între ele.

Ei bine, aparent cu ajutorul unor cutremure, acum intră și cardul Revolut:

Tot în drum spre Machu Picchu ne-am oprit (doar pentru câteva ore) într-un sat numit Ollantaytambo, un alt loc important pentru incași. Suberb, total diferit față  de capitală, ascuns între munți, cu căsuțe micuțe și colorate, îmi pare rău că nu ne-am încadrat să stăm mai mult aici.

Un alt mod destul de popular de a vizita Machu Picchu este pe cărările Inca, poteci păstrate de acum 500-600 de ani, pietruite, care te duc din acest Ollantaytambo (sau din Cusco) până la Machu Picchu.

Dacă pare că acea baby alpaca îmi mânca haine, e pentru că așa era.

Puțin despre Machu Picchu și apoi trecem la concluzii, că deja ne-am lungit și sigur ți s-a răcit cafeaua.

Acesta nu a fost vreo capitală (aceea era la Cusco), ci era mai degrabă un oraș religios, unde oamenii veneau o dată la ceva timp, sau după/înainte de războaie importante. Este un oraș sacru, nu au fost lupte aici, nu se sacrificat oameni și nu a fost cucerit niciodată. A fost abandonat/ascuns înainte de venirea conchistadorilor în anii 1500.

Construcția în sine e impresionantă: în vârf de munte, clădiri construite din pietroaie imense, totul incredibil de bine gândit.

De exemplu, probabil ai văzut în multe poze acele ziduri de piatră. Scopul lor e de a îngrădi terasele unde se cultivau diferite legume. 

Ei bine, sub acel strat care este verde acum, se află un strat de pământ bogat în hummus, adus din junglă, sub care e află un strat de pietriș mic, sub care se află un strat de nisip, sub care se află un strat de pietre mai mari. Totul era gândit pentru irigarea culturilor și pentru a împiedica apa de ploaie să ia cu ea pământul bogat sau să sape și să strice fundația clădirilor.

Partea centrală a orașului e Templul, care e mic de fapt, dar care avea un rol crucial pentru cultura Inca. Ei bine, acesta a fost așezat într-un loc special în mijlocul orașului și avea o gaură în peretele dinspre est. Cu ajutorul unor mici săpături în munte, în fiecare an, în dimineața zilei de 21 iunie, primele raze ale soarelui băteau exact prin acea gaură pe o mică măsuță din templu. Apropo, 21 iunie e solstițiul de vară, un moment important pentru cultura Inca. 

Na, lucru făcut acum 500 și ceva de ani și eu ceva mai complex decât regula de 3 simplă nu știu să folosesc, și cică „am evoluat”.

Un alt lucru care mi s-a părut interesant legat de incași e modul prin care urcau aceștia în societate, prin care intrau într-o anumită clasă socială sau alta.

Deși în majoritatea culturilor fie te nășteai într-o anumită clasă, fie banii decideau, la incași cel mai important indicator era numărul de copii: de la 100 în sus erai în clasele superioare. Liderul putea depăși chiar 200 de copii. Știu… 3 famili făceau campionat de fotbal.

În loc de concluzii

Știu că ai aceste întrebări așa că nu le las pentru partea a doua, dar revin mai detaliat acolo:

E periculos în America de Sud? Deloc. Nici n-am umblat noi prin zone periculoase dar n-am avut în nici un moment dat vreun moment de frică.

A fost scump? Pentru un zgârcit ca mine, da. Per total, să zbori vreo 20.000 de km și să stai 3 săptămâni în America de Sud cu vreo 2.700 de euro nu e mult aș zice eu (aproximativ 2.000 euro drumurile și câteva intrări, 700 de euro am cheltuit acolo).

E greu să te descurci? Cu Google Translate instalat și ideal o soluție de date mobile nici nu simți că ești pe alt continent. Chiar nu a fost greu și o spune o persoană care nu are neapărat experiență în călătorit și descurcat prin țări străine.

Merită să mergi acolo? 140% da și îmi doresc mult să mă întorc. America de Sud a fost cum îmi imaginam și chiar mai faină.

De asemenea, atâtea lucruri sunt ca la noi încât nu poți să simpatizezi cu oamenii. Dar mai apoi te lovești de câte un șoc cultural care îți reamintește că ne desparte un ocean.

Mă simt un om puțin mai bogat pentru că am mers acolo și încurajez pe oricine să o facă. Sper că vei avea așteptări mai clare după acest articol și promit că revin în câteva zile cu partea a doua.

Vrei să ținem legătura?

Vrei să ținem legătura?

Nu scriu prea des. De aceea, dacă vrei să știi ce mai e nou pe blog, cel mai ușor mod pentru a ține legătura este să te abonezi la newsletter. Scriu în general despre antreprenoriat, marketing și „life hacking”, așa cum îi spun eu.

Succes! Ne auzim pe email :)

Încă puțin.

Încă puțin.

Introdu adresa de email și te voi anunța când public un articol nou.

Wohoo! Ne auzim pe email :)

Pin It on Pinterest

Shares
Share This