(Eu „la muncă”lucrând dintr-o cafenea în Timișoara)
Există milioane de cărți, filme și studii științifice despre fericire, un subiect care, probabil, e întrecut doar de iubire atunci când vine vorba de efortul și atenția pe care umanitatea i le-a acordat.
Și probabil mai sunt, dacă le aduni, câteva trilioane de gânduri răzlețe ale fiecăruia dintre noi, gânduri care încearcă să cuprindă acest „ceva” spre care alergăm cu toții.
Și totuși, aproape de fiecare dată, pare să ne scape, așa ca printre degete. E atât de aproape și totuși atât de departe.
Am meditat și eu foarte mult la acest subiect, mai ales în ultimii ani de când am intrat și eu în „câmpul muncii” și am pus bazele SMARTERS. M-a interesat un aspect mai specific și anume fericirea la locul de muncă. Mai exact, poate oricine să fie fericit la locul de muncă? Și dacă da, cum putem reuși acest lucru?
Personal, am norocul de a mă număra printre cei care, atunci când spun cuvintele „muncă” sau „lucru”, nu o fac cu plictiseală ori dezgust, ci cu entuziasm.
Mă simt extraordinar de recunoscător să pot spune că am un job pe care l-aș face și dacă nu aș fi plătit.
Pe de altă parte însă, nu există zi de luni să nu văd pe Facebook fel de fel de postări și mesaje care parcă prezintă venirea apocalipsei, nu doar a unei alte zi din săptămână.
Și asta m-a făcut să mă întreb: oare doar unii mai norocoși pot fi fericiți la locul de muncă? Sentimentul de împlinire la servici să fie rezervat doar unora mai „aleși”?
Ei bine, într-un final, cred că am ajuns la un răspuns. Și acesta e că aproape oricine poate fi fericit la locul de muncă.
Am învățat că niciodată nu e bine să spui „toată lumea” sau „nimeni” pentru că realitatea te va contrazice cu siguranță. Dar cred cu tărie că mult mai mulți dintre noi am putea ajunge să nu mai urâm acest cuvânt numit „muncă” și care, la urma urmei, ne va ocupa jumătate din timpul pe care îl vom petrece pe acest pământ.
Bun, acum să explic de ce cred acest lucru.
Două dintre cărțile care aveau să-mi influențeze foarte mult viziunea asupra fericirii și în special a fericirii la locul de muncă sunt Stumbling on Happiness, de Daniel Gilbert și Flow, de Mihaly Csikszentmihalyi. Ți le recomand cu mare căldură pe ambele.
Acestea m-au ajutat să ajung la acel moment de „Aha!” și să înțeleg de ce suntem (sau nu) fericiți și cum putem influența acest lucru.
Din punctul meu de vedere, sunt două motive majore pentru care oamenii sunt fericiți la locul de muncă: sunt norocoși sau învață să fie fericiți.
Motivul 1: Suntem norocoși.
Aici lucrurile sunt destul de simple. Pentru unii dintre noi, lucrul care ne place cel mai mult să-l facem se întâmplă să fie și cel din care ne câștigăm existența.
M-am dat pe mine ca exemplu pentru că am avut norocul ca ceea ce îmi place cel mai mult să fac, adică să comunic, să transmit mesaje, este ceva pentru care lumea e dispusă să plătească. Am avut noroc să se fi inventat meseria de marketer.
Dar cu siguranță că fiecare dintre noi are printre cunoscuți pe cineva care să-și fi găsit vocația, cineva care să-și poată practica pasiunea și să câștige bani din asta: un prieten talentat la desen care acum este designer grafic și iubește asta, cineva pasionat de scris, de fotografie, de organizare evenimente etc. și care trăiește din asta. Sau cine știe, îi place să lucreze cu fierul, să conducă mașini sau un alt hobby sau talent care se întâmple să fie și cerut de piață.
Cred că e important să menționez aici că, deși cel mai des asociem acești „norocoși” cu arta sau industriile creative, ei sunt peste tot.
Bunicul meu de exemplu, n-am mai întâlnit pe nimeni atât de pasionat de a lucra pământul. Și poate mai avem printre rude un unchi care e „meșter” (deci musai are titlul de „Nea”) și care atunci când muncește, fie că pune o podea, zugrăvește sau face o altă treabă pe care cei cu titlul de „Nea” o fac, nici nu simte cum trece timpul și nevasta trebuie să-l strige de trei ori pentru a-l scoate din visare și să vină la masă.
Motivul 2: Învățăm să ne placă ceea ce facem.
Ei, aici lucrurile devin puțin mai complicate.
Dacă ar fi să categorisim, sunt 2 nivele de „iubire” când vine vorba de muncă:
a) Iubim cu adevărat ceea ce facem, deci nu ne deosebim de cei de la punctul 1.
b) Ne place ceea ce facem, dar avem și alte pasiuni mai mari.
Asemănarea dintre ambele nivele este că nu vorbim de o potrivire naturală dintre un talent și o meserie, ci de faptul că am învățat să ne apreciem meseria și ne face plăcere să mergem la lucru.
Momentul în care mi-am dat seama că putem învăța să ne placă ceea ce facem a fost în timp ce citeam Flow, cartea menționată mai sus.
Am ajuns la un moment dat la o poveste despre o fabrică, nu mai țin minte ce produceau. După cum îți poți imagina, nimeni nu prea era încântat să lucreze acolo. Salariile nu erau grozave, munca era intensă din punct de vedere fizic și să fim serioși, cui îi place să stea printre metale toată ziua.
Aparent era un „nebun” acolo care tocmai asta făcea. Era interesat până și de răceala pe care o aveau metalele, de luciul lor, de modul în care se combină, de proprietățile acestora. Ei bine, omul acesta nu avea o pasiune înnăscută pentru a lucra în fabrică, dar a învățat să-i placă acest lucru.
În timp ce restul colegilor săi erau mereu cu gândul în altă parte și abia așteptau să se termine programul, el își căuta constant mici provocări pe care să le îndeplinească, încerca să se perfecționeze, să facă lucrurile mai bine. Când ceilalți se concentrau pe ce nu le place, el găsea partea bună din tot ceea ce făcea.
Citind această poveste am ajuns să mă gândesc la mine în perioada facultății și la cum am ajuns să fiu extrem de pasionat de științe politice deși n-am avut nici o treabă cu acest domeniu la început.
Mai mult chiar, pentru că nu am luat în serios, sau nu m-au „prins”, materiile pe care le-am studiat în timpul liceului și care m-ar fi ajutat la această specializare, istorie, filosofie etc., primul semestru de facultate a fost crunt.
De fapt, realizez acum, principalul motiv pentru care am ales să studiez Relații Internaționale și Studii Europene (așa se numea specializarea) a fost pentru că suna bine. Am auzit de specializare, am intrat pe site-ul universității, am văzut niște nume foarte sexy de profesii pe care le puteai practica în urma studiilor (specialist în integrare europeană anyone?) și, fiind indecis până în momentul respectiv în legătură cu ce studii să urmez la facutate, m-am decis atunci.
Dar, când am început cursurile, și eu nu știam nici între ce ani a avut loc cel de-al doilea război mondial, să nu mai zic că nu auzisem nici de numele unor filosofi, darămite de ce teorii au propus aceștia, îmi venea să-mi dau cu capul de pereți și mă întrebam ce caut acolo. Abia așteptam să vină finalul programului, pardon al orelor, să plec acasă.
Și totuși, la finalul celor 3 ani de studii eram unul din cei mai implicați și pasionați studenți ai acele specializări. Și acum, recomand cu mare căldură acea specializare.
Ce s-a întâmplat între timp?
Doar câteva lucruri mici, dar importante. La un moment dat, când mă gândeam serios să renunț la facultate mi-am zis „Băi, dacă tot ești aici și ai plătit cu mare greutate taxa pentru primul an de studii, măcar încearcă să înțelegi mai bine materiile, să vezi dacă îți displace cu adevărat sau nu”.
Așa că, după vacanța de iarnă, m-am dus la bibliotecă, am luat lista cu lecturi recomandate primită de la profesori și pe care nu am atins-o de când am scris-o la primele cursuri și am luat la întâmplare o carte pe care am găsit-o disponibilă la bibliotecă.
Dacă nu mă înșel era despre diplomație. După ce am citit-o eram „Huh, deci așa stau lucrurile cu diplomația asta?” Apoi a venit un moment la un seminar când un profesor a pus o întrebare deschisă și eu, ajutat de cartea pe care tocmai am început să o citesc, am răspuns corect. După acel „Bravo domnule Grozăvescu” și primul feedback pozitiv, restul e istorie.
Partea interesantă este că, înainte de a opta pentru Relații Internaționale și Studii Europene, prima opțiune pentru facultate era psihologia. Acum sunt sigur că dacă aș fi ajuns la psihologie aș fi devenit la fel de pasionat de acel domeniu precum am ajuns să fiu de științe politice. (Relațiile Internaționale fac parte dintr-un domeniu mai larg numit Științe Politice, dacă te întrebi de ce tot folosesc cele două nume dar mă refer la același lucru).
Aș fi învățat să-mi placă și psihologia, sunt sigur.
Nu spun că putem învăța să ne placă orice, sau că e bun acest lucru. Dimpotrivă, recomand să încerci cât mai multe lucruri și cât mai variate, pentru că vei descoperi ceva cu care te potrivești mai „nativ” să spunem. Dar cred cu tărie că dacă nu reușim să ne regăsim în scenariul 1, când pasiunea noastră este și pe fișa postului, putem învăța să fim fericiți la locul de muncă.
Cred că unul din motivele principale pentru care foarte mulți oameni nu sunt mulțumiți de locul lor de muncă este pentru că se concentrează pe ce nu le place în loc să se concentreze pe aspectele pozitive. În loc să vezi ce colegi faini ai, sau că faci pare dintr-o companie respectată, te concentrezi pe acel client care acum două săptămâni, sau două luni, te-a enervat. Sau pe managerul pe care nu îl suporți. Sau pe mai știu eu ce lucru s-a întâmplat.
Fericirea, de cele mai multe ori, este o decizie.
Să înveți să fii fericit înseamnă să apreciezi ceea ce ai și să fii recunoscător pentru acele lucruri. Înseamnă să construiești pe micile sucese, să înveți din eșecuri, să îți găsești noi provocări care să te ajute să crești. Fericirea și împlinirea, le regăsim în drum, în proces, nu la o „destinație”. Acea nouă funcție, un salar mai mare, un laptop nou, un sediu mai frumos, nu ne vor aduce fericirea. Mereu vom vrea mai mult, suntem oameni.
Poate o să spui că, să te concentrezi pe lucrurile pozitive și să le omiți pe cele negative înseamnă să te minți singur. Dar nu e deloc așa. Pentru că simpla noastră existență înseamnă omiterea a 99% din lucrurile care se întâmplă.
De exemplu, în funcție de momentul și locul în care citești acest articol, nu ai fost conștient că a trecut o mașină prin apropiere, că unii oameni au vorbit, nu ai ascultat versurile unei melodii deși ai auzit-o și multe, multe alte lucruri care s-au întâmplat dar pe care partea conștientă a minții tale nu le-a procesat.
Existența noastră, starea nostră, nu sunt determinate de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ci de ceea ce alegem să vedem din ceea ce se întâmplă în jurul nostru și cum reacționăm la ce ni se întâmplă.
Deci, să fim fericiți la locul de muncă ține foarte puțin de ceea ce facem cu adevărat acolo și foarte mult de ceea ce alegem ca fiind important.
Putem alege să ne concentrăm pe aspectele pozitive, să ne stabilim nouă înșine provocări, să încercăm să facem rai din ceea ce avem, sau putem să îmbrățișăm doar ceea ce nu e bun.
Probabil ne imaginăm că viețile celor care câștigă bani din pasiunea lor sunt doar lapte și miere, dar și ei, cu siguranță, trebuie să facă la fel de multe lucrurile care nu le plac, la fel ca noi.
Urăsc să trebuiască să adun facturile pentru contabilitate, să țin ordine în contracte, să mă ocup de aspectele tehnice ale unor proiecte de marketing. Dar știu că și aceste lucruri trebuie făcute. În plus, acestea mă ajută să apreciez mai mult momentele când pot să fac lucrurile care îmi plac cu adevărat.
Poate că actualul tău loc de muncă nu este cel care te va face fericit. Dar îți recomand ca, în paralel cu căutatul locului de muncă „perfect”, să încerci să devii tu însuți potrivit pentru jobul pe care îl ai. Astfel, chiar dacă pasiunea ta adevărată se va găsi în afara programului, nu vei mai urî momentele în care trebuie să mergi la lucru și nu vei „supraviețui” doar, în așteptarea următorului weekend sau concediu. Este trist să trăim așa. Între concedii și weekend-uri trece și viața noastră.
