În poză, bunicii mei din partea mamei.
Scriu aceste rânduri pe tren, în drum spre Timișoara. Tocmai ce mă întorc de la pomana, sau cred că îi spune parastasul, de 40 de zile al bunicului meu.
Sunt singur în compartimentul în care călătoresc. Probabil, fiind vineri după-amiază, oamenii merg în sensul opus celui în care mă îndrept eu. Ei fug din oraș, eu mă întorc înspre el.
Între localități nu prea am semnal la telefon așa că sunt deconectat și de la internet (mulțumesc Digi, pe bune!). Așa că ce să și faci, stau cu gândurile mele.
Profit de liniște, de lipsa distracțiilor și de faptul că în sfârșit am puțin timp să mai gândesc și eu puțin, să meditez cum îmi place mie să spun.
Și, bineînțeles, gândul mi-a fugit spre bunicul. El a fost ultimul pe care l-am mai avut în viață, ceilalți trei au plecat, rând pe rând, dintre noi. Deși să pierzi un membru al familiei nu e niciodată ușor, nu sunt așa trist precum mă așteptam.
Mă simt împăcat cu mine, cu el, cu relația noastră. Aceasta e o revelație la care nu mă așteptam. Pentru că, sincer, cu viața nebună pe care o avem în ziua de azi, e foarte greu să stai în prezent.
Când ești cu cineva, fie că e un prieten sau un membru al familiei, e greu chiar să fii acolo. Nu cu gândul la ceva ce nu ai terminat la lucru, la altceva ce mai ai de făcut, la ce o fi mai nou pe Facebook sau la restul lucrurilor care nu știu cum dar ne ocupă tot timpul pe care îl avem la dispoziție.
Desigur, mereu ar fi fost bun mai mult timp. Mi-ar fi plăcut să ascult mai multe povești despre el din tinerețe. Când eram mic, nu era seară în care bunicul sau bunica să scape fără să ne spună vreo poveste mie și surorii mele. Însă, odată ce am început să cresc, am pierdut interesul față de acestea, doar pentru a le redescoperi mai târziu, când „am crescut”. Interesant cum m-am întors de unde am plecat.
Prin ochii lui am putut să văd ce a însemnat să trăiești în timpul unui război mondial, să înduri foame, să trăiești atâți ani în comunism, dar și toate nebuniile pe care le-a făcut când era tânăr, când se urca pe cal și mergea la „nigieie”, la rugă în alte sate, ce farse făcea celorlalți copii de vârsta lui și multe altele. A avut o tinerețe și o viață cu multe de povestit.
Sunt sigur că au mai rămas multe astfel de povești nespuse. Dar, în afară de acestea, nu simt că sunt alte lucruri care au rămas nespuse, sau nefăcute între mine și el.
Asta m-a pus pe gânduri. Știu că „mai mult timp alături de cei dragi” e unul din cele mai comune și mari regrete ale oamenilor. Și totuși, să nu-l am și eu?
Așa că am început să mă gândesc și la altele, la viața mea, în ansamblul ei.
Așa am ajuns să-mi pun întrebarea:
„Dacă ai ști cu siguranță că peste 1 an vei muri, ce ai face? Cum ți-ai trăi restul vieții?”
Grea întrebare. Dacă mă întrebi ce aș face dacă aș muri peste 24 de ore, ți-aș spune că aș petrece timpul cu ai mei și cu prietenii, ideal totul să se termine într-o petrecere.
De aceea nu cred că poți trăi fiecare zi de parcă ar fi ultima. Eu unul aș muri de ciroză 🙂
Dar când orizontul de timp se lărgește, la 1 an, 5 ani, 10 ani să spunem, lucrurile se schimbă.
Cred cu tărie că acordăm mult prea multă importanță unor lucruri mici, superficiale, care ajung să ne ocupe tot timpul.
De ce ne pasă atât de mult despre ce cred alții? De ce ne consumăm atât de mult pentru o problemă despre care știm că peste câteva luni vom râde? De ce e atât de rău că lucrurile nu au ieșit exact cum vrem noi? Ce poate fi atât de interesant pe Facebook încât trebuie să stăm pe telefon chiar și atunci când suntem cu prietenii? Oare acel telefon nou chiar ne va face mai fericiți? Chiar crezi că cineva o să observe că ai pus un kilogram în plus, sau că bluza nu îți stă perfect? Și lista poate continua dar…
Imaginea morții și inevitabilitatea ei au puterea de a ne ajuta să lăsăm la o parte toate lucrurile superficiale care ne consumă atenția, timpul și energia și să vedem ce contează cu adevărat.
Atunci când ești pus în fața acestui fapt, shit gets real. Când știi că vei muri, ordinea priorităților ți se schimbă dramatic. De fapt, nu ți se schimbă, ci ți se relevă, ți se arată mai clar.
Plictisitor și interesant în același timp, dacă aș ști cu siguranță că voi muri peste un an, în proporție de 80-90% mi-aș petrece acest timp făcând exact aceleași lucruri pe care le fac și astăzi. În afară de a petrece și mai mult timp cu cei dragi și poate mai mult călătorit și scris, nu aș face vreo schimbare în viața mea. Cu siguranță nici o schimbare radicală oricum.
Nu cred că am fost vreodată mai fericit să spun ceva plictisitor, dar nu prea am regrete. Sunt multe lucruri pe care mai vreau să le fac, să le experimentez în viață, dar dacă s-ar termina în curând, aș fi destul de mulțumit cu ce am reușit până acum.
Nu înseamnă că nu am luat decizii proaste până acum. Ohooo, am destule. Dar cred că fiecare din ele a avut un rol și m-au ajutat să devin persoana care sunt astăzi, chiar dacă după unele m-am simțit groaznic. În cel mai rău caz acum știu unele lucruri pe care nu e prea bine să le faci…
Dar nu am fost mereu așa.
Dacă m-ai fi întrebat acum 5-6 ani ce aș face dacă aș afla că voi muri peste 1 an, ți-aș fi spus o grămadă de lucruri pe care le-aș fi făcut diferit. Nu prea trăiam viața așa cu mi-aș fi dorit și cu siguranță prioritățile nu îmi erau deloc clare.
Și apoi a venit o nenorocită seară de vineri, din primăvara lui 2011. Eram la o petrecere cu colegii ONG-ului din care făceam parte și văd că mă sună un fost coleg de liceu. Aveam deja 2-3 apeluri pierdute de la el, așa că l-am sunat înapoi. Și atunci îmi spune: „Bă, a murit Bien”.
Fiind gălăgie, am crezut că nu am înțeles bine, am râs crezând că face o glumă proastă și l-am întrebat din nou ce a zis? Mi-a confirmat ce nu voiam să aud. Faptul că un fost coleg de liceu, unul din cei mai faini și de treabă colegi pe care i-am avut, a murit într-un accident de mașină în timp ce se întorcea acasă, la Reșița.
Nu-mi venea să cred. Îl văzusem cu mai puțin de o săptămână înainte, în fața Universității de Vest din Timișoara. Și acum urma să nu-l mai văd niciodată.
Eram în Piața Unirii din Timișoara, cu berea încă rămasă în mână de la petrecerea unde eram, alături de alți 2 foști colegi de liceu care îl cunoșteau și erau și ei la petrecere, și stăteam pe o bancă de piatră, nevenindu-mi să cred.
Eram anul I atunci, deci trebuie să fi avut 19-20 de ani. Și el, de-o vârstă cu mine, nu mai era. Peste câteva zile, când eram la înmormântare și îl conduceam spre mormânt, am realizat că la fel de ușor puteam fi eu în locul lui. Am realizat că totul se poate termina așa dintr-o dată, oricând. Cineva intră pe sens opus și fără să fie vina ta te-ai dus.
Probabil inconștient, dar cred că atunci am luat decizia de a trăi mai mult pentru mine, mai mult în prezent. Nu ca și cum fiecare zi ar fi ultima, dar am realizat că lucrurile cu adevărat importante sunt puține și prea des le lăsăm să se piardă prin păienjenișul rutinei de zi cu zi.
Mi-am dat seama că dacă ar fi să „plec” mâine, sau peste 1 an, aș fi avut multe lucruri nerezolvate.
Mai târziu, după ce am văzut și un discurs al lui Steve Jobs mi-am promis că dacă mai multe zile la rând la întrebarea „Dacă astăzi ar fi ultima zi din viața ta, ai trăi-o la fel?” răspunsul ar fi „NU”, voi face ceva, voi schimba ceva.
Din păcate, a fost nevoie de un astfel de eveniment tragic pentru ca eu să ajung să văd pădurea de copaci, să văd câte lucruri superficiale, câte forme fără fond sunt în jur și că nu e ok să trăim viața pe pilot automat pentru că, între timp, trecem prin ea și nu ajungem să facem ce e cu adevărat important.
Din păcate, a fost nevoie de acel moment acum 6 ani pentru ca astăzi să spun că în proporție de 90% trăiesc într-un mod pe care mi-l doresc și aproape fără de regrete.
Revenind la întrebarea din titlu, nu știu să-ți dau răspunsul. Probabil că mintea noastră de maimuță încearcă să se țină ocupată, pentru a se simți utilă. Adică, dacă nu are o problemă pe care să o rezolve, trebuie să se uite în interior, și poate nu o să-i placă ce vede. Așa că acordă importanță oricărui lucru minor îi iese în cale.
Dar știu sigur că nu trebuie să fie așa și că nu trebuie să trecem prin momente tragice pentru a lua aceste decizii importante, pentru a face curățenie în prioritățile din viața noastră și să alegem mai bine lucrurile cărora să le acordăm atenție.
Între timp am descoperit și câteva exerciții care ne pot ajuta să ne dăm seama ce e cu adevărat important pentru noi (le voi acoperi într-un articol viitor poate).
Dar ideea de bază este că nu avem nevoie de vreun coach, expert, mentor sau exercițiu magic pentru a ne da seama ce e important pentru noi și modul în care vrem să trăim.
Trebuie doar să ne alocăm din când în când timp pe care să-l petrecem cu noi înșine și să ne uităm în interior, să vedem ce ne face fericiți și împliniți. Apoi trebuie doar să notăm acele lucruri și să le revizităm din când în când, să fim siguri că încă le respectăm.
Așa că te întreb și pe tine, de ce este atât de greu să vedem dincolo de lucrurile superficiale din viața noastră?
