Cum a fost „No Complaint Week” - Săptămâna în care nu am avut voie să mă plâng de nimic - Toma Grozăvescu

Uite că s-a încheiat și experiența „No Complaint Week”, săptămâna în care nu am avut voie să mă plâng de nimic (am scris mai multe despre provocare aici).

Acum vreo 2 săptămâni, îmi lansam în primul rând mie, dar și altor curajoși, o provocare. Să încercăm, timp de o săptămână, să nu ne plângem de nimic. Nu aveam voie să spunem de nimic că e rău fără a găsi și soluții.

Au răspuns provocării încă 8 curajoase (dap, toate au fost fete) și am făcut un chat pe Facebook unde am mai discutat și ne-am oferit încurajări.

Ca amintire pentru provocare trebuia să port ceva pe mână, iar dacă ajungeam să mă plâng, trebuia să mut acel ceva (a fost un ceas pentru mine) pe cealaltă mână. Scopul era să ții brățara/„acel ceva” timp de 7 zile consecutive pe aceeași mână.

Trebuie să recunosc, nu mă așteptam să trec prin această provocare din prima. Adică am reușit în aceste ultime 7 zile să nu mă plâng de nimic, deși au fost niște situații mai puțin plăcute.

Primul lucru, chiar a doua zi după ce am început provocarea, am făcut pană la bicicletă.

Ținând cont de faptul că e principalul meu mijloc de transport, m-a dat puțin peste cap.

Asta e, ce să fac, o să o duc la reparat îmi zic, degeaba mă plâng, nu cred că o să se repare singură.

Merg în dimineața următoare (frumos, pe lângă ea) să o duc la reparat unde am mai mers și în trecut.

Dar, ce să vezi, după ce mai aștept puțin pe acolo crezând că nu e deschis încă, aflu că s-a închis locul.

Eram la vreo 20 de minute de casă, mă grăbesc înapoi să las bicicleta în garaj, apoi fug spre o întâlnire la care am și întârziat puțin pentru că nu știu să apreciez distanțele fără bicicletă. Dar oamenii au fost înțelegători.

Suntem încă ok cu provocarea.

Fac research și găsesc un alt loc cât de cât aproape de mine unde aș putea să o duc la reparat. Între timp trece și weekend-ul, iar pentru a nu întârzia și luni dimineața la un interviu pe care îl aveam, spun că o să merg după-masa cu ea la reparat.

Totul bine și frumos. Termin lucrul, merg acasă și îmi planific să merg să o las la reparat, iar de acolo să mă întâlnesc cu niște prieteni pe care nu îi văzusem de mult.

Surpriză însă, când ies din bloc și mă duc să scot bicicleta din garaj, o mașină e parcată chiar în fața lui, nici o șansă să deschid ușa.

Mă uit la mână și îmi spun că nu vreau să reîncep numărătoarea pentru provocare. „Suntem zen, Toma, asta e, se mai întâmplă, hai mergi și întâlnește-te cu prietenii”. Îmi spun că o să o duc dimineață, sigur se mută mașina până atunci.

Seara a fost faină, m-am simțit bine cu prietenii, apoi m-am bucurat de o noapte liniștită și de un somn bun (în cea de dinainte, duminică seara, vecinii de deasupra s-au hotărât să asculte muzică la maximum până la trei jumătate dimineața, dar despre asta mai jos).

A doua zi dimineața, mă duc fericit și liniștit la garaj, dar surpriză, mașina tot acolo, nemișcată nici măcar un centimetru.

Zen Toma, zen”. Cred că acesta a fost cel mai apropiat moment de a ceda. Noroc cu reminder-ul de pe mână.

Îmi zic „asta e”, deși știam că iarăși o să pierd mult timp pe drum. „Poate diseară e mutată mașina”.

Plec spre birou, apoi îmi amintesc că o parte a provocării era și găsirea de soluții, nu e de ajuns să fii stoic în fața a ce ți se întâmplă.

Așa că mă gândesc „hai să mă întorc și să las un bilețel în parbrizul mașinii, să-i rog să o mute”.

Când mă întorc, mă întâlnesc cu un vecin, care mă întreabă dacă am uitat ceva în casă, văzându-mă că mă întorc din drum. Îi spun că nu, vreau să las un bilețel pe mașină.

E una nemțească” mă întreabă?

Merg, mă uit la ea „Nu, e un Ford, americană”.

Da, da, mergi la apartamentul 5, le-a venit cineva în vizită din Germania”.

Mă duc, bat la ușă, îi întreb dacă a lor e mașina. Îmi spun că da, apoi în 2 minute a ieșit cineva și a mutat-o.

Yeey!

Mă uit la ceas, văd că încă am timp să merg cu ea la reparat. Merg frumos pe lângă ea până la locul cu pricina pe care l-am descoperit în weekend, iar domnul de acolo mi-a rezolvat pana pe loc, deși în mod normal trebuia să o las la reparat.

Așa că am și mers cu bicicleta la lucru și am ajuns chiar mai devreme!

Știu că nu am trecut prin nu știu ce greutăți în aceste zile, deși duminică am avut o mahmureală de toată „frumusețea”, încât nici la ultima zi de JazzTM, un festival de jazz din Timișoara, nu am reușit să ajung :))

Povesteam mai sus de vecinii care au început să cânte și să asculte cam tare muzică duminică de la 12 noaptea. Destul de tare încât a doua zi și vecinii de la parter să mă întrebe dacă am putut să dorm noaptea trecută.

Dar am rămas surprins să văd că dacă ești concentrat, dacă îți propui cu adevărat ceva și dacă ai ceva care să îți reamintească mereu de anumite lucruri, e mult mai ușor să te ții de ele.

La urma urmei, cu ce ne ajută faptul că ne plângem? În cei 26 de ani de viață, nu am întâlnit nicio situație care să se rezolve doar pentru că m-am plâns.

Așa că, duminică noaptea, în loc să stau și să mă plâng de ce vecini am și să mă enervez degeaba, m-am dus la ei la ușă și după vreo 3 minute am reușit să mă fac auzit și pe cineva să îmi deschidă ușa. S-a dat și muzica mai încet.

Cum spuneam, nu mă așteptam să reușesc să termin această provocare din prima. Sincer, deși prietenii m-ar cataloga ca fiind o persoană calmă, mă așteptam să-mi ia vreo lună, două, să termin provocarea. Sunt atâtea lucruri zilnice care ne fac să ne pierdem calmul.

Cred că a contat și faptul că de vreo 2 ani încoace încerc să mă prind când încep să mă plâng de ceva și să mă opresc. Dar nu am contorizat niciodată până acum cât de mult am reușit să-mi cresc acest mușchi al auto-controlului și să evit să mă plâng.

Acum mă gândesc să extind această provocare la 30 de zile, inspirat de exemplul lui Tim Ferriss. Cred că dacă voi reuși vreodată să nu mă plâng timp 30 de zile consecutive, nici măcar nu voi mai avea nevoie de o brățară sau de ceva să-mi reamintească de importanța acestui lucru.

Aceasta a fost experiența mea cu provocarea „No Complaint Week”. Plin de entuziasm îți recomand încă o dată să o încerci, s-ar putea să aibă efecte puternice asupra ta.

Era o vorbă, obiceiurile ne determină viața, dar aceste obiceiuri și reacțiile „automate” pot fi controlate. „Așa sunt eu” e doar o scuză pentru a nu face nimic. Dar nu mă crede pe cuvânt, încearcă 😉