Când statul pe Facebook practic face parte din fișa postului, stai, ce să faci. Câteodată și după program.
Ei bine, acum câteva zile am văzut, pentru a nu știu câta oară, o postare cu un mesaj de genul „Dacă ești deștept, nu poți fi fericit”.
Nici nu mai țin scorul de câte ori am auzit „Ignoranța este o binecuvântare. Trebuie să fii prost ca să fii fericit în țara asta”.
Sau, mai e cealaltă tabără, de obicei persoane cu rezultate academice bune care spun că „Degeaba ești deștept, nu poți reuși în țara asta. Aici câștigă descurcăreții”.
Nu știu cum să o spun mai diplomat dar poate, vezi tu, dacă spui despre tine că ești inteligent, dar nu poți fi fericit sau să ai succes profesional, poate… nu ești chiar așa inteligent. Poate că n-ai înțeles complet ce înseamnă inteligența…
Cred cu tărie că dacă ești inteligent poți fi și bogat, și fericit, și orice vrei tu. Voi arăta și de ce cred asta și ce ar trebui să facă cei care momentan se plâng.
Dar să o luăm pe rând.
Cunosc foarte mulți oameni pe care îi consider inteligenți și care o duc foarte bine, sunt fericiți și le merge foarte bine profesional/financiar. Nici eu nu oi fi cea mai inteligentă persoană de pe planetă, dar nici prost nu sunt. Și sunt cea mai fericită persoană pe care o cunosc. Nici din alte puncte de vedere nu mă pot plânge.
Și atunci, unde e problema? De ce unele persoane inteligente reușesc, altele nu? De ce unii se pot folosi de inteligența lor, iar alții nu? Sistemul e de vină, nu-i place de unii?
Hah, nu.
Problema vine din modul în care definim inteligența și de ce fel de inteligență avem.
Știu că de obicei spunem despre o persoană că este deșteaptă dacă ia note mari în școală, folosește cuvinte complicate și a citit mult. Și e corect… dintr-un punct de vedere.
Am fost învățați să asociem inteligența doar cu un singur lucru: IQ-ul – coeficientul de inteligență. Dar dacă te uiți mai atent, mai toate testele IQ se ocupă de un aspect specific: puterea de abstractizare. Acestea testează cât de rapid și corect poți potrivi pătrățele în alte structuri mai mari, să-ți dai seama ce figură urmează etc.
Exemplu de exercitiu dintr-un test de inteligenta
Dar în viață sunt și alte lucruri mult mai importante. Să asociezi inteligența doar cu IQ-ul este ca și cum ai fi legat la ochi, ai atinge un elefant și ar trebui să descrii restul animalului. O imagine incompletă este cel mai bun lucru pe care îl poți obține.
De unde și imposibilitatea de a explica de ce persoanele „inteligente” nu au succes.
Ei bine, chiar din 1983 psihologul american Howard Gardener a identificat 9 (NOUĂ!) tipuri de inteligență.
Cele 9 tipuri de inteligenta
Dacă începem să ne uităm la lume și din aceste puncte de vedere, lucrurile încep să capete sens.
De exemplu, în cartea sa „Inteligență Emoțională”, Daniel Goleman prezintă mai multe studii care au dovedit faptul că IQ-ul nu este cel mai bun indicator pentru a prezice succesul în viață al cuiva. Inteligența emoțională, și mai exact perseverența sunt indicatori mult mai fideli.
Un experiment din anii ‘60 de la Universitatea Stanford, care a durat 20 de ani și a fost replicat ulterior și pe alte continente a supus o serie de copii la un test simplu: acestora li s-a oferit o bezea și li s-a spus că dacă așteaptă 15 minute (o eternitate pentru un copil) și nu mănâncă bezeaua, mai primesc încă una.
Ei bine, s-a văzut mai târziu, copiii care au rezistat și nu au mâncat bezeaua au fost cei care mai târziu o duceau bine în școală, aveau o viață personală echilibrată etc. Cu alte cuvinte, erau mai „de succes”.
Și mai avem și alte tipuri de inteligență:
Inteligența socială – să știi cum să acționezi într-un context plin de oameni;
Inteligența spirituală sau existențială.
Inteligența spațială (orientarea în spațiu) și așa mai departe.
Dar hai să ne întoarcem puțin la discuția noastră despre inteligență.
Am întâlnit multe persoane inteligente, care probabil au avut rezultate academice bune, au citit o grămadă de cărți, știau cuvintele potrivite, aveau o gândire critică bine dezvoltată, dar care erau efectiv insuportabili ca oameni.
Sunt sigur că știi și tu astfel de exemple – oameni deștepți, fără doar și poate, dar care nu ar trebui lăsați de unii singuri într-un context social.
Acestea sunt persoanele care se plâng că „dacă ești deștept, nu poți reuși în țara asta”. Dar sincer, cine și-ar dori să lucreze alături de o astfel de persoană? Alături de cineva care nu-și poate da seama de impactul pe care vorbele și acțiunile sale îl au asupra celorlalți, cineva care strică cheful tuturor, care face lucruri nepotrivite pentru anumite situații, cineva care omoară o idee din fașă, fără măcar a-i menționa aspectele pozitive?
Îți spun eu: nimeni.
Am mai întâlnit o varietate a acestui gen de persoane inteligente – cei care nu reușesc să primească deloc semnale non-verbale de la tine. De exemplu, deși vorbesc despre un anumit subiect care e vizibil că nu te interesează, continuă, și continuă și continuă până îți vine să te bagi sub masă de plictiseală.
Ai vrea să ai coleg o astfel de persoană? Să ai ca șef o astfel de persoană? Să ai ca partener de business o astfel de persoană?
Mai e și faptul că mare parte din noi nu suntem proști. Adică majoritatea avem un nivel mediu de inteligență. Dacă ne uităm la nivelul de IQ de care este nevoie pentru a presta mare parte a joburilor existente la nivel actual, cam toți ne ridicăm la acest nivel. La urma urmei, nu trebuie să fii un om de știință pentru a folosi un computer.
Când treci de un anumit nivel de inteligență în termeni de IQ, câștigurile nu mai sunt așa de mari. În business numim asta „diminishing returns”, când resursele necesare pentru a îmbunătăți ceva nu se mai văd în rezultate.
La fel este și în mediul profesional: odată ce ai un anumit nivel de inteligență care îți permite să-ți desfășori corect activitatea, diferența nu o mai face IQ-ul, ci alte competențe cum ar fi proactivitatea, perseverența, creativitatea, inteligența emoțională și socială.
Deci dacă te consideri peste medie, ține minte că IQ-ul nu este Sfântul Graal.
La fel, când vine vorba de argumentul că „în această țară trebuie să fii șmecher, să „te descurci””, nu trebuie să ne uităm peiorativ la aceste cuvinte. Îi putem spune „șmecherie” dacă nu ne place cum stau lucrurile, sau îi putem spune „o persoană care își dă seama de context și se adaptează”. Să te aștepți ca lumea să se adapteze pentru a semăna cu modul în care tu o vezi, să se adapteze la modul în care vezi tu lucrurile, nu e chiar un semn de inteligență spun eu.
Sunt și eu de acord că sunt persoane „șmechere” în sensul că taie colțuri, că nu sunt integre, că încalcă legi, că îi păcălesc pe alții. Dar nu despre acelea vorbim azi, ci efectiv de oameni care se adaptează mediului
Și apoi vine partea cu fericirea.
Să spui că „ignoranța este o binecuvântare” și că nu poți fi fericit când vezi ce se întâmplă în lume înseamnă că nu înțelegi deloc ce este fericirea și cum funcționează. Dacă te vei aștepta ca fericirea să vină de undeva din exterior, ei bine, fii pregătit pentru o așteptare lungă, pentru că nu va veni. Și dacă vine, la fel de ușor va pleca.
Fericirea ține, în primul rând, de modul în care noi percepem lumea și reacționăm la ce ni se întâmplă. O persoană cu adevărat inteligentă realizează acest lucru și îl controlează, îl folosește pentru a-și construi o viață care să-i placă.
A ieșit puțin mai agresiv articolul decât mi-aș fi dorit. Dar cred în ideea sa de bază.
Este tentant, când lucrurile nu merg așa cum ne dorim, să cădem în capcana de a ne plânge. Dar cred că este timpul să revizităm definiția a ce înseamnă să fii inteligent. Să analizăm lucrurile și din alte puncte de vedere, să ne uităm și în interiorul nostru, să fim atenți și la aspectele personale, emoționale, sociale, poate chiar spirituale. Inteligența este foarte puternică atunci când este multilateral dezvoltată.
Două cărți pe care le recomand legat de acest subiect sunt: sunt Stumbling on Happiness, de Daniel Gilbert și Inteligență Emoțională de Daniel Goleman
Dacă ți-a plăcut articolul, nu ezita să-l distribui și prietenilor.
