Am întâlnit o mulțime de provocări în viața mea, dar puține dintre ele s-au ridicat la nivelul dansatului de salsa.
Nu știu dacă ai încercat vreodată, dar… nu e cel mai ușor dans din lume.
În primul rând, nu numeri pașii 1-2-3-4-5-6-7-8 cum ar fi normal, ci 1-2-3 (pauză) 5-6-7 (pauză) -_-
S-au dus pe apa sâmbetei atâția ani de matematică…
Mă rog, nu asta ar fi marea problemă. Și așa din clasa a cincea, de când au început să bage și litere în ea, nu mi-a prea mai plăcut.
Doar că, pe lângă a-ți mișca picioarele pe 1-2-3 5-6-7 mai trebuie, în același timp, să-ți miști și mâinile.
Și să te întorci.
În timp ce gândești ce urmează.
Și, bineînțeles, să dai un semnal partenerei ca să știe ce urmează.
Pe scurt, devine destul de (foarte!) complex.
No’ și eram eu la un curs și exersam o mișcare unde trebuia să miști mâinile într-un anumit fel.
Și bineînțeles că majoritatea dintre noi uitam și de detaliul acesta al mișcării mâinilor, deși era o chestie de bază, pentru că… celelalte 1000 de chestii!
La un moment dat Dan, instructorul, se oprește și zice „Guys, v-am mai spus de atâtea ori, uite așa trebuie făcut” și ne arată, din nou, cum se face treaba cu mâinile.
Ai de mă-sa, deja mă simțeam eu prost, la urma urmei e o chestie de bază și ne-a tot repetat-o.
Dar, continuă el, „O să continui să vă spun până vă intră în obicei. E rolul meu să repet de câte ori e nevoie. Hai, 6-7 și…”.
Wohoho, ia stai puțin.
Adică… nu te iei de noi chiar dacă ne-ai mai spus de atâtea ori cum să facem, dar noi tot nu uităm de asta? Ba chiar mai repeți, muncești tu în plus?
Pentru mine, acesta a fost un mare moment de „aha”. Nu a fost prima dată când m-am gândit la asta, dar a fost momentul care a pus punctul pe „i”:
În viață, nu e de ajuns doar să ne facem partea noastră iar dacă celălalt și-o face pe a lui bine, dacă nu, tot așa. Ci ar trebui să dăm noi puțin mai mult.
Unul dintre cele mai importante principii din viața mea e acesta: dă 51% în orice relație sau interacțiune.
Cred că au trecut deja vreo cinci ani de când am internalizat această idee și asta mi-a transformat viața.
În primul rând, relațiile mele merg mult mai bine. Fie că e vorba de familie, de relații profesionale, de cele cu prietenii sau partenera, simt că toate s-au îmbunătățit.
Această „regulă a 51%” m-a făcut mult mai puțin egoist. Când cei cu care interacționez fac ceva care mă deranjează sau nu-mi place, îmi spun „hai, fie, acesta e acel 1% extra din partea mea”.
Și ghici ce? Asta rezolvă a naibii de multe potențiale conflicte sau discuții.
În al doilea rând, și când ceva nu merge, mă simt împlinit, nu am regrete. Chiar dacă într-un final o relație nu funcționează, pot sta liniștit știind că am făcut cât de mult am putut, plus 1%.
N-am înțeles niciodată de ce avem impresia că dacă dăm mai mult suntem furați, pierdem.
La urma urmei, ce înseamnă un 1% în plus sau în minus?
În mod normal dădeam 50%, ne întâlneam la mijloc cu ceilalți, nu? Chiar face diferența acel 1%? Vom „sărăci” din cauza asta?
Scria Marcus Aurelius, fost împărat al Imperiului Roman, în jurnalul său: „Dacă cineva se abate de la drum, corectează-l cu bunăvoință și arată-i ce nu a observat el însuși. Dar dacă nu poți, dă vina pe tine sau pe nimeni altcineva”.
Un profesor bun știe că dacă un elev eșuează, este vina sa, nu a elevului.
Cât de toleranți și generoși am fi cu toții dacă am putea extinde acest lucru și în alte sfere ale vieții?
Să putem vedea că dacă un prieten o ia pe căi mai puțin sănătoase sau ne greșește, poate e pentru că nu știe ce e greșit sau nu am încercat să-l ajutăm să-și rezolve acea problemă.
Dacă un angajat nu se ridică la standarde, să vorbim cu el și să aflăm că de fapt nu are suportul de care are nevoie.
Dacă cineva ne enervează, să vorbim cu el și să vedem care e problema. Și dacă nu funcționează, să nu ne mai atașăm de asta și să mergem mai departe.
Mă gândesc, cum ar arăta lumea dacă fiecare dintre noi, în relațiile noastre, în interacțiunile de zi cu zi, am da 51%.
